„De ce nu mi-ai spus asta pana acum?”„Am crezut ca, daca suntem impreuna de atatia ani, stii ce gandesc.”
Acesta este un dialog bine cunoscut. Fie l-am auzit in filme sau in propriile noastre familii, acest schimb de fraze sugereaza perceptii si asteptari diferite cu privire la modul in care ne raportam unii la altii in cadrul cuplului sau al familiei. Ni se pare de neconceput ca persoanele cu care impartim viata de ceva timp sa nu poata intui ceea ce simtim, ceea ce ne lipseste sau ceea ce gandim. Din nefericire (sau poate din fericire) asa am fost creati, ca aceasta zona a gandirii launtrice sa fie inaccesibila unei alte persoane daca subiectul in cauza nu decide sa deschida acest domeniu prin intermediul comunicarii. Dialogul de mai sus sugereaza un conflict la nivelul implinirii nevoilor, conflict datorat lipsei de comunicare explicite a acestor nevoi. Multi specialisti in domeniul studiilor de gen sustin ca barbatul si femeia au nevoi si perceptii foarte diferite cu privire la realitate. Femeia, in general, este motivata in ceea ce face de nevoia de relationare, de a fi iubita si ocrotita, pe cand pentru barbat este important sa se simta respectat si apreciat. De ce ne este totusi asa de greu sa vorbim despre nevoile noastre in cadrul familiei? Sau chiar daca vorbim, mesajul transmis este mai degraba acela ca aceste nevoi nu ne sunt satisfacute datorita insensibilitatii celuilalt. De cele mai multe ori nu suntem constienti de aceste nevoi, iar atunci cand le constientizam ne este dificil sa vorbim despre ele, ca si cum ne-ar fi rusine de ceea ce descoperim in noi insine. De ce comunicarea acestor nevoi (si nu numai) devine un subiect tabu in familie, desi fiecare persoana se asteapta ca cealalta sa actioneze ca si cum totul ar fi clar si explicit?
Scopul acestei discutii nu se refera neaparat la comunicarea acestor nevoi, ci mai degraba la reechilibrarea comunicarii atunci cand aceasta intra intr-un cerc vicios amenintator pentru cei implicati. Trebuie sa admitem insa, de la inceput, ca acesta este un subiect vast si deosebit de complex, ca orice situatie in care vorbim despre fiinte umane unice in felul lor, care nu pot fi puse in cutii procustiene si asupra carora nu putem avea pretentia ca stim directia in care ar trebui sa mearga viata lor. Totusi, in spirit comunitar si participativ, putem indrazni sa abordam acest subiect, incercand sa contribuim impreuna la procesul de crestere a omului dinauntru, astfel incat acesta sa aiba impact si asupra comunitatii in care traim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu