Educarea copiilor prin instruire

Instruirea este o capacitate înnăscută în om, prin care se perpetuează idei de la o generaţie la alta şi se formează deprinderi şi abilităţi în noua generaţie.

Capacitatea de a imita, despre care vorbeam mai devreme, este un dat însămânţat în copil, pe care trebuie să-l exploatăm în educarea copiilor. Avem suplimentar şi abilitatea instruirii. Ne dorim să instruim pe alţii pentru a ne perpetua convingerile şi valorile în care credem. Până şi păcătoşii caută să-şi facă discipoli pentru a-şi atenua presiunea vinovăţiei din conştiinţă şi sfârşesc în amuţirea definitivă a conştiinţei.

Copiii sunt daţi în familii. Aşa a hotărât Dumnezeu. Ei nu cresc în pomi. Nu-i scoatem din carieră. Nu-i plămădim în laboratoare. Şi chiar când vom ajunge acolo, există ceva care scapă ochiului ştiinţific şi care ne determină să privim copiii ca pe nişte persoane, care au nevoie de integrare în societatea umană. Biblia vorbeşte despre părinţi care îşi instruiesc copiii. Aceasta nu este doar o particularitate a societăţii patriarhale, sclavagiste, etc. Aceasta este un dat. Fie că suntem buni sau răi instructori, de instruit tot vom instrui.

Într-o familie normală, ambii părinţii sunt prinşi în educarea copiilor, deşi mama este primul nostru instructor. Familia este cel mai natural cadru de instruire. Scopul final al instruirii este transmiterea concepţiei creştine despre lume şi viaţă, care presupune recunoaşterea lui Dumnezeu ca Domn.

Prin natura slujirii lor distincte ca părinţi, maternitatea arată că este natural ca mama să fie primul educator. Regele Lemuel a învăţat de la mama lui (Proverbe 31:1). Cronicarul arată cât de importantă este mama pentru educarea copilului ei, când constată că regii credincioşi ai lui Israel au avut parte de mame evreice credincioase (unele chiar fiice de preoţi).

Cartea Proverbe ne arată că educarea provine de la părinţi în mod natural, atunci când formulează chemarea la învăţătură din perspectiva mamei şi a tatălui (1:8). S-a schimbat atât de mult societatea încât părinţii sunt scuzaţi de responsabilitatea educării copiilor lor? Atunci porunca cinstirii părinţilor este cu totul deplasată. Biserica nu renunţă la acest principiu, ci din contră îl întăreşte (Ef. 6:1-4). Din moment ce neascutarea de părinţi este un semn al apostaziei şi înstrăinării de Dumnezeu (2 Tim. 3:2), datoria părinţilor ca instructori nu s-a încheiat.

Instruirea copiilor are în vedere cunoaşterea lui Dumenzeu şi a lumii Lui în care ne-a pus să trăim. Unii încă mai cred, alţii sunt cu totul ignoranţi cu privire la aceste lucruri, că învăţământul de stat îi poate asista ca părinţi în educarea copiilor lor. Învăţământul modern este construit pe baze umaniste şi este, prin urmare, ateist. De aceea ştiinţa, istoria, economia şi civica sunt învăţate dintr-o perspectivă evoluţionistă, ca şi cum fiinţele şi societatea au progresat de la o formă inferioară spre una superioară, cel mai dotat supravieţuind. Matematica este predată ca şi cum omul poate controla prin cunoştinţele sale natura. În Literatura ni se predă despre operele unor genii care nu mai pot fi ajunşi şi al căror caracter lasă cu totul de dorit.

Un creştin ar trebui să ştie, însă, că toate aceste fundamente sunt teorii care nu îl onorează pe Dumnezeu. Când îşi lasă copiii pe mâna educatorilor seculari ar trebui să ştie că nimeni nu îi învaţă pe copiii noştri să gândească corect în şcoală. Această datorie trebuie suplinită acasă. Din păcate, există şi părinţi indiferent care îşi doresc doar ca odraslele lor să aibă ocupaţie.

Educaţia adevărată sub soare trebuie să ţină cont de Dumnezeu în a Cărui lume trăim. Ştiinţa trebuie să studieze legile lui Dumnezeu prin care este guvernat universul. Matematica ar trebui să studieze constantele din lumea aparent instabilă. Istoria ar trebui să studieze planul lui Dumnezeu cu privire la umanitate şi răscumpărarea poporului Său. Limba trebuie studiată pentru a învăţa să comunicăm unii cu alţii. Studiem civica pentru a învăţa că guvernul este lăsat de Dumnezeu pentru un scop precis şi limitat. Studiem Literatura pentru a învăţa să îi testăm pe scriitori după standardul creştin. Economia este folositoare pentru a învăţa principiile de bază ale schimbului de valori de la un Dumnezeu al rânduielii. Chiar şi în sistemele de educaţie progresiste şi bine puse la punct, părinţii tot mai au datoria de a-şi instrui copiii în Legea Domnului. Această poruncă este perenă.

Sursa: http://statu.wordpress.com/

Stresul si relatiile de cuplu - Vasile LES

Problemele apărute în cadrul relaţiilor de cuplu reprezintă factori stresanţi de importanţă majoră, care conduc la tulburări psihopatologice cum ar fi depresia şi anxietatea. Conflictele dintre parteneri au de regulă un caracter cronic şi reprezintă modele repetitive de interacţiuni negative cum ar fi solicitare retragere sau evitare reciprocă.

La multe cupluri se constată o escaladare a conflictelor care alterează funcţionarea normală a partenerilor şi care conduc la crize ce ameninţă echilibru psihic a membrilor cuplului şi stabilitatea relaţiei. Din nefericire, majoritatea cuplurilor nu recurg la ajutor calificat decât atunci când situaţia de criză a atins punctul culminant.

Prezenţa unor factori stresanţi poate exercita o presiune asupra membrilor familiei, forţându-i să realizeze schimbări majore în relaţiile dintre ei, schimbări de obiective, roluri şi modele de interacţiune. Terapeutul care lucrează cu un cuplu identifică impactul stresului atât la nivel individual, cât şi interacţional. Agenţii stresanţi prezintă o serie de particularităţi, cum ar fi :

- sunt intrinseci relaţiei de cuplu ( trăsăturile de personalitate ale unuia dintre parteneri, probleme legate de abuzul de substanţe, violenţa domestică, modele disfuncţionale de interacţiune cum ar fi cicăleala reciprocă etc. ) sau externi ( focul sau inundaţiile au distrus gospodăria familiei );

- caracterul brusc;
- caracterul neaşteptat sau, dimpotrivă, aşteptat;
- nivelul de ambiguitate în legătură cu consecinţele posibile;
- gradul de severitate al stresului;
- durata;
- măsura în care membrii familiei sunt decişi să se expună stresului ( ex. decizia în legătură cu emigrarea );
- câţi membri ai familiei sunt direct afectaţi.

Unii stresori au un conţinut puternic negativ ( decesul unuia dintre parteneri ), în timp ce alţii au încărcătură pozitivă ( mutarea în alt oraş pentru un serviciu mai bun ), în ambele situaţii fiind însă necesară adaptarea membrilor familiei. O serie de factori stresanţi au un caracter previzibil ca în cazul căsătoriei, naşterii copiilor, modificări în plan profesional, pensionării, plecării copiilor.

Chiar şi în cazul etapelor normale de tranziţie pe care le parcurge familia, factorii stresanţi poartă amprenta culturii, rasei, categoriei sociale, orientării sexuale, asumării sex-rolurilor, prezenţei sau absenţei copiilor.

Sursele de stres reprezintă şi modificări în relaţia intimă, care poate evolua de la dragoste înflăcărată la afecţiune prietenească sau la ostilitate. Alţi factori stresanţi au un caracter imprevizibil şi chiar catastrofal: separarea, divorţul, şomajul sau decesul unuia dintre parteneri. Aceşti factori pot acţiona brusc, inducând partenerilor şi familiei un profund sentiment de neajutorare care poate declanşa criza.

Agenţii stresanţi perturbă echilibru familiei pentru că destructurează rutinele zilnice şi îi pun în faţă obstacole care trebuie depăşite. Cu toate acestea, stresorii nu au doar efecte negative, o familie sau un cuplu normal putând să evolueze datorită eforturilor de a depăşi anumite obstacole.

O familie armonioasă trebuie să păstreze un anumit echilibru între stabilitate şi evoluţie. Obiectivul intervenţiei terapeutice în situaţie de criză nu constă în minimalizarea acţiunii factorilor stresanţi, ci în învăţarea indivizilor, cuplurilor sau familiilor să facă faţă eficient evenimentelor pozitive sau negative ale existenţei.

Capacitatea cuplului sau a familiei de a face faţă evenimentelor stresante depinde in mare măsură de resursele pe care le deţin ca indivizi sau ca grup.

Există trei categorii de resurse de care depinde capacitatea de a face faţă stresului.

Resursele personale ale fiecărui individ în parte.
Resursele cuplului sau sistemului familial.
Resurse care ţin de mediul înconjurător ( exterioare familiei sau cuplului )

a) În cadrul resurselor personale sunt incluse starea sănătăţii, inteligenţa, nivelul educaţional, abilităţile de rezolvare de probleme, profesia, nivelul financiar şi unele caracteristici psihologice cum ar fi stima de sine sau încrederea în forţele proprii.

Maniera de a face faţă stresului nu depinde numai de resursele în sine, ci şi de maniera de a le utiliza. Astfel că unele studii au evidenţiat faptul că stilul evitant ( negare, distragere ) produce o uşurare pe termen scurt şi o adaptare deficitară pe termen lung, comparativ cu strategiile orientate pe utilizarea resurselor în vederea rezolvării problemelor.

b) Resursele cuplului includ capacitatea de colaborare în soluţionarea problemelor, coeziunea relaţiei, sprijinul reciproc, abilităţile de comunicare eficientă şi flexibilitatea în ceia ce priveşte schimbarea rolurilor şi modificarea modalităţilor de interacţiune în scopul adaptării. Cuplurile în care partenerii se sprijină reciproc ( emoţional, informaţional, prin ajutor direct în rezolvarea de probleme ) se caracterizează printr-o mai mare satisfacţie de pe urma relaţiei şi au o stare psihofizică mai bună.

O resursă importantă în lupta cu stresul o reprezintă forţa şi coeziunea familiei, resursă ce permite un control sporit asupra evenimentelor de viaţă. Mai mult, cuplurile pot utiliza resurse de natură relaţională atât pentru a se confrunta în mod direct cu stresul, cât şi pentru a identifica şi accesa resurse din mediul înconjurător.

Resursele externe pot deriva din interacţiunile cu prietenii, rude, vecini, servicii sociale, centre de sănătate, şcoli şi biserică. Pentru cuplurile creştine biserica constituie o resursă foarte importantă.

Un cuplu se poate afla în situaţii de risc nu numai în absenţa resurselor de a face faţă situaţiei, ci şi din cauza unor factori de vulnerabilitate. La nivel individual, membrii unui cuplu pot prezenta simptome ale unei tulburări posttraumatice de stres datorate unor traume trecute, depresie, anxietate, tulburării în sfera personalităţii sau pur şi simplu o hiperactivitate emoţională. La nivel de cuplu, factorii de vulnerabilitate pot fi tendinţa de a escalada conflicte sau evitarea reciprocă. Familiile care evaluează agentul stresant ca pe o provocare, ca pe un obstacol ce trebuie depăşit prin intermediul unor eforturi, au strategii mai eficiente de adaptare comparativ cu cele care consideră stresorii ca evenimente incontrolabile ce trebuie acceptate ca o fatalitate.

Sursa: Biserici.ro