23.06.2010

Dimensiunile relatiilor din familie - Pastor Luigi MITOI

Personalitatea omului este definită, influenţată şi orientată înspre relaţii. Căsătoria dintre bărbat şi femeie este cea mai profundă şi cea mai complexă relaţie umană, deoarece implică unirea tuturor domeniilor existenţei. Credincioşia dintre om şi Dumnezeu este cea mai nepătrunsă şi cea mai tainică relaţie spirituală, deoarece implică unirea raţionalului cu credinţa. Credinţa nu este sfidarea raţionalului, ci este doar continuarea acestuia. Având intenţia să explice profunzimea şi implicaţiile acestor două dimensiuni ale relaţiei omului, apostolul Pavel le aşază într-un aparent conflict şi într-o reală dificultate. Aparenţa conflictului este dată de dificultatea respectării priorităţilor în aceste două relaţii care definesc existenţa omului pe pământ. Oricât de sfântă ar fi relaţia spirituală dintre creatură şi Creator, omul va tânji după relaţia de căsătorie. Oricât de profundă ar fi relaţia de căsătorie, omul va tânji după relaţia spirituală cu Dumnezeu.

Datorită importanţei acestor două tipuri de relaţii şi din cauza nedesvârşirii oamenilor, uneori relaţia spirituală va intra în conflict cu relaţia maritală. ,,Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei" (1 Corinteni 7:34). Prioritatea omului necăsătorit este să placă Domnului (în situaţia în care este credincios Lui), iar prioritatea omului căsătorit este să placă partenerului. Cum rezolvă această problemă un om credincios şi în acelaşi timp... căsătorit? Cui va plăcea el, în primul rând, Domnului sau doamnei? Este compatibilă credinţa în Dumnezeu cu instituţia lui Dumnezeu, căsătoria? DA. Cum? Ordinea priorităţilor rezolvă teoretic problema: ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:26). Această afirmaţie absolută a lui Hristos este de-a dreptul şocantă, dacă nu citim şi explicaţia ei: ,,Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine şi cine iubeşte mai mult pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37). Ordinea priorităţilor este simplă pentru omul credincios Bibliei:

1. Relaţia spirituală cu Dumnezeu

2. Relaţia familială cu partenerul

3. Relaţia frăţească cu Biserica

Mai întâi, un muritor trebuie să placă Creatorului, îngrijindu-se de lucrurile Lui: credinţa, pocăinţa, identificarea voii lui Dumnezeu prin citirea Bibliei, împărtăşirea bucuriilor şi dificultăţilor vieţii lui Dumnezeu prin rugăciune, abstinenţă de la păcat prin post şi înfrânare, cultivarea echilibrului, decenţei şi evlaviei, obţinerea şi păstrarea sfinţeniei, slujirea cu dedicare... În al doilea rând, un om căsătorit trebuie să placă tovarăşului de viaţă, îngrijindu-se de ,,lucrurile lumii" (1 Cor. 7:32-34): iubirea tovarăşului de viaţă, respectarea, iertarea şi îngrijirea lui, interes pentru împlinirea nevoilor lui, câştigarea existenţei pentru el, oferirea de bucurii şi momente frumoase... Aceste două priorităţi sunt într-un conflict aparent, dar într-o dificultate reală. Responsabilitatea omului căsătorit este să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-şi cinstească tovarăşul de viaţă, să-I placă lui Dumnezeu şi să-i placă tovarăşului de viaţă, să se îngrijească de lucrurile lui Dumnezeu şi de lucrurile familiei. ,,Cât despre mine, Eu şi casa mea vom sluji Domnului."

Rolul emotiilor în cresterea copiilor - Cusman Cionca

Care este semnificaţia îndemnului biblic: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri (...)” – Efeseni 6:4?
Mai întâi vreau să vă sugerez să studiaţi un pasaj din Scriptură folosind şi alte traduceri decât cea pe care o folosiţi de obicei. Traducerea Cornilescu, cea mai folosită traducere a Bibliei de către evanghelici, a fost scrisă la începutul secolului XX. Traducerile alternative vă ajută să nu deveniţi dependenţi de o anumită formulare a unui text biblic. În felul acesta, veţi observa mai multe detalii ale textului, mai multe nuanţe ale semnificaţiilor acestuia, astfel încât să puteţi formula o interpretare contemporană a unui pasaj biblic.
Pentru acest verset propun să citim şi versiunea Living Bible (Noul Testament pe înţelesul tuturor):

„Şi acum, un cuvânt pentru voi părinţii. Să n-o ţineţi întruna certându-vă şi cicălindu-vă copiii, trezind în ei mânie şi resentimente. Mai degrabă, creşteţi-i cu acea disciplină plină de iubire aprobată de Domnul, cu sugestii şi sfaturi evlavioase.”

Sunt câteva lucruri pe care le-am discutat împreună cu prietenii mei şi vreau să subliniez câteva idei. Nu vreau să fiu partizanul copiilor, dar textul biblic este destinat părinţilor. „Şi voi, părinţilor...” Câţi dintre părinţi vă mâniaţi? Cu toţii ne mâniem!
Prima remarcă pe care vreau să o fac referitoare la acest subiect este că, dacă noi, în calitate de părinţi, ne mâniem şi avem dreptul la mânie, atunci trebuie să acordăm acest drept şi copiilor noştri. Simt şi ei uneori nevoia să răbufnească şi să îşi exprime frustrările. „Ce!!! Tu te enervezi deja?!”, dar eu sunt mânios de mama focului, în timp ce el trebuie să fie calm şi degajat. E un abuz din partea părintelui.
Această abordare a mea nu presupune bătaie sau violenţă. Nu sunt de acord cu bătaia copilului. Eu nu mi-am bătut copiii. Sunt unii părinţi care sunt plini de mânie şi folosesc tot felul de cuvinte grele, gen „prostule”, şi nu mai continui... Aceşti părinţi vor ca fiii lor să stea stană de piatră, să zâmbească frumos şi să zică: „Mami, continuă, eu sunt calmă.” „Tati, continuă, eu sunt calm.” Dacă noi suntem mânioşi pe copiii noştri şi ne manifestăm mânia, trebuie să le dăm şi lor dreptul să fie mânioşi.
Biblia spune: „Nu îi cicăliţi, nu îi certaţi, ca să nu treziţi în ei resentimente.” Dumnezeu ne-a dat autoritate nouă, părinţilor, dar nu să abuzăm de ea, ci să o folosim pentru a educa, forma şi motiva. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, (când îi va creşte barba, când va ajunge adolescent) nu se va abate de la ea.“ (Proverbe 22:6) Acest verset spune despre singura metodă eficientă de creştere a copiilor: exemplul personal.
Dacă nu ai reuşit să îl motivezi prin exemplu personal în timpul copilăriei lui, nu vei avea autoritate când copilul tău va avea 16 ani, când are deja gaşcă. „Fiule, trebuie să te duci la biserică. Acolo vei găsi prieteni...” Dar până la 16 ani îi ziceai vineri seara: „Mâine plecăm din oraş. Este weekend şi îl petrecem într-un loc anume.” Săptămâna următoare la fel. Schimbăm locaţia, dar avem aceleaşi priorităţi. Când creşte, nu îi mai poţi spune: „Fiule, duminica este pentru Dumnezeu şi trebuie să fim la biserică.” El va urma ceea ce l-ai învăţat prin faptele tale, nu ce îi spui la adolescenţă prin cuvinte.
„Fiule, îţi dai zeciuala? Dă-ţi zeciuiala Domnului. Acum câştigi! Dumnezeu te-a ajutat să faci facultatea.” Dar el îmi va spune: „Tata, dar eu nu te-am văzut niciodată dând zeciuiala la biserică.”
„Învaţă pe copil” înseamnă a-i da exemplu personal, a dedica, a inaugura împreună cu copilul tău, a munci împreună cu el.
Versetul acesta spune: „Creşteţi-i!” Ce înseamnă „creşteţi-i”? Înseamnă o grijă permanentă, totală, deosebită. Una este să creşti ceva şi alta este să laşi să crească. Trebuie să supraveghem creşterea copiilor noştri, să o modelăm şi să o direcţionăm, să comunicăm cu ei, să le fim prieteni...
Care este semnificaţia îndemnului biblic: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri (...)”? Semnificaţia este: „Părinţilor... fiţi un exemplu pentru copiii voştri, puneţi-le limite rezonabile şi cereţi-le iertare atunci când greşiţi.”
Copiii au nevoie de limite, limite cu privire la timpul pe care îl petrec în oraş, la Mall, la fotbal... şi în tot ceea ce fac ei. Sunt derutaţi să aibă toată libertatea, pentru că nu ştiu ce să facă cu ea. Iar unul dintre rolurile părintelui este să-l ajute să îşi cultive un spirit responsabil în folosirea libertăţii personale.
Un alt lucru pe care trebuie să-l acceptăm noi, în calitate de părinţi, este că uneori avem atitudine greşită faţă de copiii noştri. Eu uneori sunt prea autoritar. Mă trezesc câteodată în relaţia cu băieţii mei că nu sunt deschis la negocieri. Spun un lucru, şi ei trebuie să îl respecte. Nu e corect lucrul acesta. Ar trebui ca ei să poată negocia cu mine în anumite situaţii. Ora 12 este o oră-limită de a veni în casă, dar sunt excepţii în care ar trebui să negociez ora aceea limită. Trebuie să fim liberi să negociem cu copiii noştri, să-i facem cu adevărat nişte interlocutori şi trebuie să recunoaştem că uneori greşim faţă de ei, şi atunci este important să ne cerem iertare.

Gradul de satisfacţie în cuplu - Petru Mihent

Gradul de satisfacţie în cuplu este influenţat de principalele evenimente prin care trece un cuplu de-a lungul vieţii.

În prima fază, după momentul căsătoriei, gradul de satisfacţie este foarte ridicat. Ambii parteneri sunt îndrăgostiţi, sunt încă „sub anestezie”. Dar, după ce mai scade „anestezia”, îşi face apariţia prima criză numită criza mentalităţilor. El vine cu anumite idei din familia lui, ea vine cu alte idei din familia ei, şi acolo unde se întâlnesc două plăci tectonice se produc cutremure, sau unde se întâlnesc două ape curgătoare se produc vârtejuri. Această criză se manifestă şi înainte de momentul nunţii, dar pentru că în acea perioadă pasiunea este mare, izbucnirile sunt temperate.

Pentru a preveni această criză, Scriptura zice: „...va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa...” (Genesa 2:24). Şi cei mai mulţi cred că „a părăsi pe tata şi pe mama” înseamnă să te muţi la două străzi depărtare, într-un alt oraş sau într-o altă ţară. Nu este vorba despre o despărţire spaţială, ci cognitivă şi afectivă. „A lăsa pe tata şi pe mama” înseamnă a te desprinde de ideile şi practicile moştenite din familia ta, ceea ce e extrem de greu. Altfel spus, trebuie să tai a doua oară cordonul ombilical.
Această criză poate să dureze în general până la trei ani, chiar până la cinci ani în unele cazuri, iar unii nu o finalizează niciodată. Noua familie trece peste această criză prin „lăsare” şi „lipire”, sau prin desprinderea de concepţiile cu care vine fiecare din familia de origine şi dedicare faţă de partener.
După criza mentalităţilor are loc un alt eveniment: naşterea primului copil. Gradul de satisfacţie scade odată cu naşterea primului copil. Cum se explică acest fapt? Până în acest moment cei doi erau implicaţi romantic, aveau intimitate când voiau ei, dar acum, dintr-odată, apare un mic dictator care dă alarme noaptea şi trebuie să rezolvi problema. Şi soţia îi dă un cot soţului: „E rândul tău!” Şi el, cu ochii cârpiţi de somn spune: „Mâine trebuie să mă duc la serviciu! Du-te tu!”
În mod cert, asta-i faza când un cuplu trebuie să reziste unei presiuni enorme. Din punct de vedere al energiei, cei doi sunt secătuiţi, dar nu numai atât, soţia începe să îşi schimbe personalitatea. Dintr-odată, nu e numai soţie, e şi mămică. Femeile se identifică mult mai mult cu relaţiile lor, iar bărbaţii se identifică cu realizările lor. Femeia începe să îşi clădească identitatea în jurul noii relaţii care a apărut. Un element a intrat în sistem, copilul, şi dezechilibrează tot sistemul.
Relaţia de cuplu este o echilibrare continuă. Lucrurile sunt într-o permanentă schimbare şi trebuie să te adaptezi din mers. Acest proces se numeşte echilibru dinamic. Prima adaptare are loc la criza mentalităţilor, dar adaptarea trebuie să continue şi la naşterea primul copil. Se naşte al doilea, al treilea copil, şi fiecare nou element care intră în sistem dezechilibrează sistemul, dezechilibrează ordinea care s-a creat, ceea ce presupune o nouă reechilibrare, o nouă readaptare.
Un alt lucru care determină scăderea gradului de satisfacere în cuplu este şcoala. Tata şi mama trebuie să lase totul deoparte şi încep să facă înmulţiri, declinări şi mai ştiu eu ce. Trebuie să o ia din nou de la zero, cu manualul alături, ca să îşi asiste copilul la teme.
După şcoală vine o fază critică: adolescenţa. În adolescenţă, tinerii încep să-şi clădească identitatea, şi fac acest lucru prin sfidarea părinţilor. Adolescentul se dezice de sistemul lor de valori, vrea să arate că este cineva, că are identitatea lui.

Tocmai în perioada asta şi tata intră într-o criză de identitate, criza vârstei mijlocii, iar mama trebuie să ţină echilibrul acolo. În jurul vârstei de 40 de ani, bărbatul intră într-o criză de identitate. Îşi evaluează realizările, îşi dă seama că viaţa trece şi nu arată aşa cum şi-o imagina el la 20 de ani.
La 30 de ani e un punct de cotitură. După ce ai trecut de vârsta de 30 de ani eşti copt la minte. Până atunci ai crezut că tot ce zboară se mănâncă, şi încă mergi ascendent până la 35 de ani. La 35 de ani intri într-o fază de platou, care ţine până pe la 40, 45 de ani. După 45 de ani e ieşirea din garanţie. Când ai trecut de 50 de ani, deja ai luat-o binişor la vale şi chiar că e o criză serioasă că începi să interiorizezi moartea. Dacă ai trecut de 50, şi luni de zile nu te doare nimic, înseamnă că deja eşti în sânul lui Avraam. Când ai ajuns la 70 de ani deja eşti expirat, iar de la 80 încolo trăieşti ilegal, că Scriptura zice: „…cei mai tari până la optzeci de ani…” (Psalmul 90:10)
Şi aşa..., mai vine un eveniment: copiii se pregătesc să plece de acasă. Surprinzător, în acest moment tata îşi revine, dar intră în criză mama. Mama pierde o relaţie când pleacă copilul de acasă. Pentru ea va fi plânsete şi bocet mult în perioada respectivă.
La naşterea primului copil soţia începe să joace rol dublu: de mamă şi, în acelaşi timp, trebuie să înveţe şi rolul de amantă a soţului. Cine nu învaţă rolurile acestea va avea probleme foarte mari la criza cuibului gol. Până atunci copiii i-au ţinut pe părinţi împreună. Obiectivele comune îi unesc pe cei doi, dar când nu mai sunt copiii, cei doi nu mai au ce să facă împreună şi sociologii au descoperit că rata divorţurilor creşte la criza cuibului gol şi gradul de satisfacţie scade. Ei trebuie să se readapteze, să se recucerească, să îşi acorde atenţie. Dacă reuşesc, gradul de satisfacţie începe să crească până când apare pensia. Când ies la pensie, din nou trebuie să facă schimbări, că au nevoie să îşi umple timpul. Dar îi ajută copiii, care le trimit nepoţii.
După aceasta, apare o fază crucială: pierderea partenerului. Celălalt iar trebuie să se adapteze din mers, să îşi umple viaţa, să găsească sens şi să depăşească singurătatea.
Întreaga relaţie de cuplu este un echilibru dinamic. Tot timpul trebuie să fii pregătit pentru schimbare. Vorba aia: „Omul cât trăieşte învaţă.”, dar eu zic invers: „Omul cât învaţă, trăieşte!” Poţi trăi şi dacă nu înveţi, dar numai din punct de vedere biologic, dar ca să trăieşti din punct de vedere afectiv trebuie să te înveţi să te adaptezi schimbărilor şi astfel să rămâi în echilibru.

21.06.2010

Ce asteapta tanarul de la tatal sau

Nu, nu cheile de la masina;iata cateva concluzii aparute in urma unui sondaj de opinie instrumentat de Youth Unlimited pe aceasta tema:

El astepta ca tatal sa-l intrebe ce face, cum i-a fost ziua si apoi sa aiba timp sa primeasca raspunsul. Asta arata ca iti pasa de copil. 73% din tinerii canadieni au spus ca a avea pe cineva care sa-i asculte este foarte, foarte important.

El se astepta ca tatal sa fie constant si sustinut in exemplul si modelul – in setul de valori – pe care il ofera. Tatii au datoria de a invata standradul moral si setul de credinta. Tinerii sunt foarte sensibili la ipocrizie si urasc standardul dublu. Intr-o lume a minciunii ei au nevoie sa stie ca tatal lor le spune adevarul.

El vrea sa stie ca tatal il iubeste neconditional. Indiferent de cat de multe prostii fac tinerii au nevoie sa stie ca sunt iubiti. Copii vor sa vada si latura emotionala a celui care se ingrijeste de ei. Tatal nu este o aratare impersoanala venita din alta lume.

Fetele vor sa stie ca tatal lor le trateaza cu respect si verbal si fizic. Tatal seteaza valoarea si pretentia pe care fata o va avea de la viitorul ei partener de viata. Modul cum isi onoreaza sotia - ca fiinta, nu obiect – este la fel de important in deprinderea de catre fete a unui set corect de valori despre umanitatea ei.

Copii au nevoie in aceiasi masura si de calauzire si de libertate. Libertatea este castigata de copii in masura in care ei se dovedesc responsabili cu ceea ce au deja in jur.

Greu, usor, cand vom muri singurul lucru pe care il lasam dupa noi celor dragi este amintirea cum i-am iubit si pretuit. Daca mai primesc si ceva bani, cu atat mai bine; desi in conditiile exsitente se pare ca dupa moarte le vom lasa copiilor facturi de platit.

Tatal - fisa de post

In NordAmerica este din nou celebrata Ziua Tatalui; prilej de analize si reanalizari…

Traim intr-un timp si intr-o cultura in care importanta “tatalui”(rol, functie, postura) este depreciata. Intr-un fel putem accepta si faptul ca ne-am facut-o cu mana noastra prin departarea de forma(interioara) pe care Dumnezeu i-a conferit-o barbatului in momentul creatiei. Te departezi de masculinitate, te departezi si de ce inseamna a fi un tata normal.

Media nu se sfieste sa prezinte tatal precum o persoana cam prostutza, macinata de tot felul de controverse si pofte, tratandu-si neglijent sotia si copii – dar iubindu-i pe undeva, cumva.

Conectarea intre tata si copilul/copii sai este esentiala pentru formarea descendentilor. Popularitatea retelelor sociale arata “foamea” existenta in societate dupa relatii, dupa legaturi.

Cateva idei despre normalitatea existentei unui tata:

Tatal trebuie sa fie prezent; adica sa participe in viata copiilor sai in fiecare zi. Mama este un partener in ingrijirea copiilor nu cea care trebuei sa se ocupe de tot. Prezenta tatalui ii ajuta pe copii in formarea relatiilor cu cei aflati din jurul lor.

Tatal e bine sa fie coleg de joaca. Activitatile fizice sunt mult mai la indemna tatalui decat a mamei. Aici intra in discutie si forta muschilor si exersarea lor. De la o simpla harjoneala – cand sunt mici, la implicarea in adoelscenta in tot felul de activitati fizice – participarea impreuna cu copii la diferite sporturi(de echipa). Sportul este o buna sansa de a oferi lectii de viata.

Tatal transmite mai departe principii. Prin ceea ce face si spune, prin atitudine si maniera el este un ghid practic de formare a principiilor de viata (mai ales in zona morala). Copii au nevoie de directie, de ghidare in drumul pe care il au inaintea lor. Traiectoria se formeaza de acasa iar stabilirea ei inseamna uneori si perioada de disciplinare. Disciplinarea este legata de responsabilitate, caracter, obiceiuri. Disciplinarea are in vedere mai mult rasplatirea decat corectarea.

Unul din lucrurile pe care societatea nu le-a modificat este functia tatalui de a procura cele necesare vietii dpv material. Lipita de asta sta capcana de a crede ca daca copii tai au cu ce sa se imbrace si ce sa manace, nu mai au nevoie de tine. Ca rolul tau se rezuma aici si gata. Furnizarea de resurse nu este un lucru usor si nu este singurul lucru.

Tatal-Antrenor. Nu este vroba de sport, este vorba de pregatirea pentru probleme reale ale vietii. De exersarea adoptarii unor decizii impreuna. Mai nou media educa copii despre orice. Sfatul, intelepciunea si solutiile pe care un tata le poate da, sunt decisive si raman. A fi un cetatean responsabil nu este un joc al norocului. A sti pentru ce sa lupti si ce sa lasi sa treaca pe langa tine nu se invata doar dupa zeci de experinte triste.

Atei fara tata...

In cartea The Making of an Atheist, James Spiegel, face o legatura interesanta intre ateism si absenta tatalui din familie.

Desigur nu este o regula general valabila dar consistenta alaturarii celor doua elemente nu poate fi ignorata. Iata o lista a unor cunsocute persoanlitati care promoveaza ateismul/scepticismul si relatia/legatura pe care au avut-o cu tatal lor biologic:

David Hume: avea 2 ani cand tatal sau a murit;

Arthur Schopenhaur: avea 16 ani cand tatal sau a murit;

Friedrich Nietzsche: avea 4 ani cand tatal sau a murit;

Bertrand Russell: avea 4 ani cand tatal sau a murit;

Jean-Paul Sartre: avea numai 15 luni cand tatal sau a murit;

Albert Camus: avea 12 luni cand tatal sau a murit;

Daniel Dennet: a avut 5 ani cand tatal sau a murit.

Thomas Hobbes: avea 7 ani cand tatal si-a parasit familia;

Voltaire: a avut o relatie dura cu tatal sau, Arouet, si a fost renegat/dezmostenit;

Baron d’Holbach: a fost despartit de tatal sau si si-a sters numele acestuia dintre prenumele sale(Thiry);

Samuel Butler: a fost abuzat fizic si emotional de tatal sau;

Sigmund Frued: a avut un dispret pentru perversiunile sexuale ale tatalui sau;

H.G. Wells: i-a reprosat mereu tatalui sau faptul ca si-a neglijat familia;

Madalyn Murray O’Hair: si-a urat tatal intens;

Albert Ellis: a fost neglijat si abandonat de tatal sau;

Datele de mai sus nu sustin idea ca absenta tatalui inseamna automat (apartenenta la sau) promovarea ateismului. Dar justifica intr-un fel de ce acestia nu ii pot spune lui Dumnezeu, “Tata”.

Intr-un mod cert pot spune faptul ca tatal este provocat de invatatura biblica sa-l instruiasca, educe, protejeze, incurajeze si sa mearga alaturi de copilul sau.

Prea multi tati astazi nu sunt interesati decat de munca lor, femei, sanatate si timp liber.

Inaintea lui Dumnezeu s-ar putea sa nu fiu intrebat nici cat de mult greutati am ridicat la sala de fitness si nici ce model vechi de masina mi-am remodelat in garaj; dar sunt mari sanse sa fiu intrebat de copii mei…