După căderea în păcat, omul a abandonat standardul lui Dumnezeu privind căsătoria ca legământ pe viaţă între un singur bărbat şi o singură femeie (Geneza 4:19). În vremea lui Moise evreii au ajuns să practice divorţul la fel ca popoarele păgâne din jurul lor. Dacă nu-i mai plăcea un anumit lucru la soţia lui, un evreu putea să divorţeze de ea pur şi simplu spunându-i în faţa unui martor: „Tu nu mai eşti soţia mea.” Soţia astfel abandonată nu avea altă soluţie decât să plece de acasă fără niciun fel de resurse materiale. Zestrea a oferit o anumită protecţie pentru femeile ameninţate cu divorţul (1 Împăraţi 9:16).[1]Degradarea vieţii de familie a făcut necesar un sistem legislativ care să reglementeze în plan social consecinţele divorţului. Deuteronomul 24:1-4 este un exemplu biblic de asemenea legislaţie. Este important de subliniat faptul că acest text nu instituie sau acreditează divorţul, ci reglementează consecinţele unei practici existente. Mai precis, textul interzice recăsătorirea unui bărbat cu fosta lui soţie în cazul în care aceasta a mai fost căsătorită după ce primul soţ a divorţat de ea.[2]
Continuare in pagina anexa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu