O bună relaţie presupune o „întâlnire” a minţilor la nivel de:Viziune asupra vieţii şi sistem de valori. În ciuda convingerii că cele mai multe căsătorii se realizează între caractere opuse, majoritatea căsătoriilor sunt cimentate între oameni atraşi de similarităţi. Diferenţele fundamentale de viziune sunt problematice, dar nu insurmontabile. Există posibilitatea pentru un cuplu să evite discutarea unor subiecte care sunt în afara spiritului relaţional. Circulă un mit modern care susţine că cineva nu poate fi împlinit dacă nu comunică tot ce are în minte. Cercetările nu susţin acest mit. General vorbind, cuplurile realizate menţin în afara relaţiei câteva domenii pe care ei le simt dăunătoare armoniei. Împlinirea în cuplu pare a depinde mai mult de felul comunicării decât de cantitatea comunicării, iar pe de altă parte sistemul de valori al fiecăruia determină fericirea relaţională.
Aşteptări. Sunt două tipuri de aşteptări: (1) cele care rezidă în cultura populară sau în subcultura grupurilor din care provin şi (2) cele generate de istoria personală a fiecăreia. Fiecare din noi are anumite aşteptări de la partener, care de cele mai multe ori sunt incorecte. Dacă fiecare conştientizează „abaterea” de la propriile aşteptări, există şanse de a transforma deziluzia în ceva pozitiv.
Să vedem câteva crezuri nescrise împărtăşite cultural:
Oamenii se căsătoresc pentru că sunt atraşi romantic unul de celălalt. Nu este în totalitate adevărat. Oamenii au mai multe motive pentru care intră într-o relaţie de cuplu: siguranţă financiară, atracţie sexuală, singurătate, dorinţa de a fi părinte, etc.
Cei mai mulţi oameni căsătoriţi sunt atraşi romantic unul de celălalt. Nu este adevărat. Cele mai multe cupluri experimentează un declin al romantismului în primele şase luni după căsătorie. Oamenii stau împreună pentru alte motive decât episoadele periodice de romantism.
Romantismul este absolut necesar pentru o căsnicie fericită. Trebuie menţinut romantismul în măsura posibilităţilor, dar nu este adevărat că ar fi absolut necesar pentru o relaţie reuşită.
Problemele maritale apar datorită diferenţelor între bărbat şi femeie. Diferenţele nu cauzează probleme, ci modul cum sunt abordate.
Copiii duc la îmbunătăţirea relaţiei. Dacă cineva crede acest lucru, mai bine n-ar avea copii.
Singurătatea se tratează prin căsătorie. Cei mai mulţi adepţi ai acestui punct de vedere au parte de o căsătorie în care participă doi oameni singuri.
Oamenii cu căsnicii reuşite nu se ceartă niciodată. Categoric fals! Problema nu se pune dacă există ceartă, ci cum se soluţionează conflictele.
Creştinii nu au probleme de familie. Cei care cred asta refulează sau reprimă problemele generate de vieţuirea în cuplu.
Dumnezeu poate vindeca relaţia fără intervenţie umană. Răspunsul corect este că Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă.
Supunere înseamnă a ignora sentimentele mele şi a face ce vrea el sau ea. Sentimentele refulate duc la probleme pe termen lung.
Odată ce apare discrepanţă între aşteptările partenerilor şi realitatea trăită, sunt declanşate automat sentimente de insecuritate. Fiecare îşi doreşte relaţia în termeni proprii şi caută să-l determine pe celălalt să se încadreze în această schemă. La început, cei doi nu vor să renunţe la aşteptările proprii, aşa că experimentează conflictul. Cu timpul, ei învaţă să se accepte reciproc, dar au momente de anxietate şi cu precădere în primul an de căsnicie.
Conflictele nerezolvate pot avea consecinţe diverse:
Probleme de somn - ne simţim obosiţi şi nu putem dormi.
Indispoziţii - avem temeri nefondate, depresii, anxietate, grijuri fără rost.
Dificultăţi în controlarea temperamentului / stăpânirea de sine – dăm dovadă de nerăbdare, irascibilitate.
Probleme în alimentaţie – ne supraalimentăm sau nu mâncăm deloc, mâncăm ca să ne „alinăm durerea“.
Scăderea energiei – nu ne putem concentra şi motiva.
Pierderea emoţiilor pozitive – nu ne mai distrăm, suntem aparent distanţi, lipsiţi de romantism, nu mai putem oferi şi nici primi dragoste.
Gestionarea emoţiilor şi abordarea pozitivă a conflictelor
Căsniciile sănătoase vindecă şi rezolvă rănile inevitabile, în loc să le ignore sau să le refuleze. Trebuie să ne ocupăm de durere, teamă şi mânie atunci când apar.
Primul pas în ieşirea din acest cerc vicios este identificarea durerii. Odată identificată, trebuie mărturisită lui Dumnezeu şi apoi partenerului de căsătorie. Recunoaştem că ne deranjează. Este inutil să încercăm să filozofăm sau să dăm vina pe altcineva. Nu analizăm situaţia pentru a ne scuza, ca şi când nu ar fi vina noastră. Este mai bine să încercăm să înţelegem durerea din punctul de vedere al partenerului nostru. Poate că el sau ea suferă din cauza unui lucru care nouă ni se pare fără sens. Durerea are nevoie de atenţie.
Al doilea pas constă în ruperea patternului (model comportamental) care a produs traume. Adică, odată ce am identificat butoanele dureroase ale celuilalt evit să le apăs pentru a nu declanşa ciclul distructiv. Spre exemplu, unul dintre parteneri a avut un părinte extrem de dominator şi, ca urmare, are o hipersensibilitate la a fi controlat; pentru a nu-l determina să „sară în aer”, voi evita să-i cer socoteală de fiecare minut care l-a petrecut departe de mine.
Al treilea pas constă în crearea unor noi patternuri comportamentale, cum ar fi să cer partenerului/ei o listă cu trei lucruri pe care şi le-ar dori şi să încerc să îi îndeplinesc constant acele dorinţe.
Sursa: Viata de familie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu