Educarea copiilor prin instruire

Instruirea este o capacitate înnăscută în om, prin care se perpetuează idei de la o generaţie la alta şi se formează deprinderi şi abilităţi în noua generaţie.

Capacitatea de a imita, despre care vorbeam mai devreme, este un dat însămânţat în copil, pe care trebuie să-l exploatăm în educarea copiilor. Avem suplimentar şi abilitatea instruirii. Ne dorim să instruim pe alţii pentru a ne perpetua convingerile şi valorile în care credem. Până şi păcătoşii caută să-şi facă discipoli pentru a-şi atenua presiunea vinovăţiei din conştiinţă şi sfârşesc în amuţirea definitivă a conştiinţei.

Copiii sunt daţi în familii. Aşa a hotărât Dumnezeu. Ei nu cresc în pomi. Nu-i scoatem din carieră. Nu-i plămădim în laboratoare. Şi chiar când vom ajunge acolo, există ceva care scapă ochiului ştiinţific şi care ne determină să privim copiii ca pe nişte persoane, care au nevoie de integrare în societatea umană. Biblia vorbeşte despre părinţi care îşi instruiesc copiii. Aceasta nu este doar o particularitate a societăţii patriarhale, sclavagiste, etc. Aceasta este un dat. Fie că suntem buni sau răi instructori, de instruit tot vom instrui.

Într-o familie normală, ambii părinţii sunt prinşi în educarea copiilor, deşi mama este primul nostru instructor. Familia este cel mai natural cadru de instruire. Scopul final al instruirii este transmiterea concepţiei creştine despre lume şi viaţă, care presupune recunoaşterea lui Dumnezeu ca Domn.

Prin natura slujirii lor distincte ca părinţi, maternitatea arată că este natural ca mama să fie primul educator. Regele Lemuel a învăţat de la mama lui (Proverbe 31:1). Cronicarul arată cât de importantă este mama pentru educarea copilului ei, când constată că regii credincioşi ai lui Israel au avut parte de mame evreice credincioase (unele chiar fiice de preoţi).

Cartea Proverbe ne arată că educarea provine de la părinţi în mod natural, atunci când formulează chemarea la învăţătură din perspectiva mamei şi a tatălui (1:8). S-a schimbat atât de mult societatea încât părinţii sunt scuzaţi de responsabilitatea educării copiilor lor? Atunci porunca cinstirii părinţilor este cu totul deplasată. Biserica nu renunţă la acest principiu, ci din contră îl întăreşte (Ef. 6:1-4). Din moment ce neascutarea de părinţi este un semn al apostaziei şi înstrăinării de Dumnezeu (2 Tim. 3:2), datoria părinţilor ca instructori nu s-a încheiat.

Instruirea copiilor are în vedere cunoaşterea lui Dumenzeu şi a lumii Lui în care ne-a pus să trăim. Unii încă mai cred, alţii sunt cu totul ignoranţi cu privire la aceste lucruri, că învăţământul de stat îi poate asista ca părinţi în educarea copiilor lor. Învăţământul modern este construit pe baze umaniste şi este, prin urmare, ateist. De aceea ştiinţa, istoria, economia şi civica sunt învăţate dintr-o perspectivă evoluţionistă, ca şi cum fiinţele şi societatea au progresat de la o formă inferioară spre una superioară, cel mai dotat supravieţuind. Matematica este predată ca şi cum omul poate controla prin cunoştinţele sale natura. În Literatura ni se predă despre operele unor genii care nu mai pot fi ajunşi şi al căror caracter lasă cu totul de dorit.

Un creştin ar trebui să ştie, însă, că toate aceste fundamente sunt teorii care nu îl onorează pe Dumnezeu. Când îşi lasă copiii pe mâna educatorilor seculari ar trebui să ştie că nimeni nu îi învaţă pe copiii noştri să gândească corect în şcoală. Această datorie trebuie suplinită acasă. Din păcate, există şi părinţi indiferent care îşi doresc doar ca odraslele lor să aibă ocupaţie.

Educaţia adevărată sub soare trebuie să ţină cont de Dumnezeu în a Cărui lume trăim. Ştiinţa trebuie să studieze legile lui Dumnezeu prin care este guvernat universul. Matematica ar trebui să studieze constantele din lumea aparent instabilă. Istoria ar trebui să studieze planul lui Dumnezeu cu privire la umanitate şi răscumpărarea poporului Său. Limba trebuie studiată pentru a învăţa să comunicăm unii cu alţii. Studiem civica pentru a învăţa că guvernul este lăsat de Dumnezeu pentru un scop precis şi limitat. Studiem Literatura pentru a învăţa să îi testăm pe scriitori după standardul creştin. Economia este folositoare pentru a învăţa principiile de bază ale schimbului de valori de la un Dumnezeu al rânduielii. Chiar şi în sistemele de educaţie progresiste şi bine puse la punct, părinţii tot mai au datoria de a-şi instrui copiii în Legea Domnului. Această poruncă este perenă.

Sursa: http://statu.wordpress.com/

Stresul si relatiile de cuplu - Vasile LES

Problemele apărute în cadrul relaţiilor de cuplu reprezintă factori stresanţi de importanţă majoră, care conduc la tulburări psihopatologice cum ar fi depresia şi anxietatea. Conflictele dintre parteneri au de regulă un caracter cronic şi reprezintă modele repetitive de interacţiuni negative cum ar fi solicitare retragere sau evitare reciprocă.

La multe cupluri se constată o escaladare a conflictelor care alterează funcţionarea normală a partenerilor şi care conduc la crize ce ameninţă echilibru psihic a membrilor cuplului şi stabilitatea relaţiei. Din nefericire, majoritatea cuplurilor nu recurg la ajutor calificat decât atunci când situaţia de criză a atins punctul culminant.

Prezenţa unor factori stresanţi poate exercita o presiune asupra membrilor familiei, forţându-i să realizeze schimbări majore în relaţiile dintre ei, schimbări de obiective, roluri şi modele de interacţiune. Terapeutul care lucrează cu un cuplu identifică impactul stresului atât la nivel individual, cât şi interacţional. Agenţii stresanţi prezintă o serie de particularităţi, cum ar fi :

- sunt intrinseci relaţiei de cuplu ( trăsăturile de personalitate ale unuia dintre parteneri, probleme legate de abuzul de substanţe, violenţa domestică, modele disfuncţionale de interacţiune cum ar fi cicăleala reciprocă etc. ) sau externi ( focul sau inundaţiile au distrus gospodăria familiei );

- caracterul brusc;
- caracterul neaşteptat sau, dimpotrivă, aşteptat;
- nivelul de ambiguitate în legătură cu consecinţele posibile;
- gradul de severitate al stresului;
- durata;
- măsura în care membrii familiei sunt decişi să se expună stresului ( ex. decizia în legătură cu emigrarea );
- câţi membri ai familiei sunt direct afectaţi.

Unii stresori au un conţinut puternic negativ ( decesul unuia dintre parteneri ), în timp ce alţii au încărcătură pozitivă ( mutarea în alt oraş pentru un serviciu mai bun ), în ambele situaţii fiind însă necesară adaptarea membrilor familiei. O serie de factori stresanţi au un caracter previzibil ca în cazul căsătoriei, naşterii copiilor, modificări în plan profesional, pensionării, plecării copiilor.

Chiar şi în cazul etapelor normale de tranziţie pe care le parcurge familia, factorii stresanţi poartă amprenta culturii, rasei, categoriei sociale, orientării sexuale, asumării sex-rolurilor, prezenţei sau absenţei copiilor.

Sursele de stres reprezintă şi modificări în relaţia intimă, care poate evolua de la dragoste înflăcărată la afecţiune prietenească sau la ostilitate. Alţi factori stresanţi au un caracter imprevizibil şi chiar catastrofal: separarea, divorţul, şomajul sau decesul unuia dintre parteneri. Aceşti factori pot acţiona brusc, inducând partenerilor şi familiei un profund sentiment de neajutorare care poate declanşa criza.

Agenţii stresanţi perturbă echilibru familiei pentru că destructurează rutinele zilnice şi îi pun în faţă obstacole care trebuie depăşite. Cu toate acestea, stresorii nu au doar efecte negative, o familie sau un cuplu normal putând să evolueze datorită eforturilor de a depăşi anumite obstacole.

O familie armonioasă trebuie să păstreze un anumit echilibru între stabilitate şi evoluţie. Obiectivul intervenţiei terapeutice în situaţie de criză nu constă în minimalizarea acţiunii factorilor stresanţi, ci în învăţarea indivizilor, cuplurilor sau familiilor să facă faţă eficient evenimentelor pozitive sau negative ale existenţei.

Capacitatea cuplului sau a familiei de a face faţă evenimentelor stresante depinde in mare măsură de resursele pe care le deţin ca indivizi sau ca grup.

Există trei categorii de resurse de care depinde capacitatea de a face faţă stresului.

Resursele personale ale fiecărui individ în parte.
Resursele cuplului sau sistemului familial.
Resurse care ţin de mediul înconjurător ( exterioare familiei sau cuplului )

a) În cadrul resurselor personale sunt incluse starea sănătăţii, inteligenţa, nivelul educaţional, abilităţile de rezolvare de probleme, profesia, nivelul financiar şi unele caracteristici psihologice cum ar fi stima de sine sau încrederea în forţele proprii.

Maniera de a face faţă stresului nu depinde numai de resursele în sine, ci şi de maniera de a le utiliza. Astfel că unele studii au evidenţiat faptul că stilul evitant ( negare, distragere ) produce o uşurare pe termen scurt şi o adaptare deficitară pe termen lung, comparativ cu strategiile orientate pe utilizarea resurselor în vederea rezolvării problemelor.

b) Resursele cuplului includ capacitatea de colaborare în soluţionarea problemelor, coeziunea relaţiei, sprijinul reciproc, abilităţile de comunicare eficientă şi flexibilitatea în ceia ce priveşte schimbarea rolurilor şi modificarea modalităţilor de interacţiune în scopul adaptării. Cuplurile în care partenerii se sprijină reciproc ( emoţional, informaţional, prin ajutor direct în rezolvarea de probleme ) se caracterizează printr-o mai mare satisfacţie de pe urma relaţiei şi au o stare psihofizică mai bună.

O resursă importantă în lupta cu stresul o reprezintă forţa şi coeziunea familiei, resursă ce permite un control sporit asupra evenimentelor de viaţă. Mai mult, cuplurile pot utiliza resurse de natură relaţională atât pentru a se confrunta în mod direct cu stresul, cât şi pentru a identifica şi accesa resurse din mediul înconjurător.

Resursele externe pot deriva din interacţiunile cu prietenii, rude, vecini, servicii sociale, centre de sănătate, şcoli şi biserică. Pentru cuplurile creştine biserica constituie o resursă foarte importantă.

Un cuplu se poate afla în situaţii de risc nu numai în absenţa resurselor de a face faţă situaţiei, ci şi din cauza unor factori de vulnerabilitate. La nivel individual, membrii unui cuplu pot prezenta simptome ale unei tulburări posttraumatice de stres datorate unor traume trecute, depresie, anxietate, tulburării în sfera personalităţii sau pur şi simplu o hiperactivitate emoţională. La nivel de cuplu, factorii de vulnerabilitate pot fi tendinţa de a escalada conflicte sau evitarea reciprocă. Familiile care evaluează agentul stresant ca pe o provocare, ca pe un obstacol ce trebuie depăşit prin intermediul unor eforturi, au strategii mai eficiente de adaptare comparativ cu cele care consideră stresorii ca evenimente incontrolabile ce trebuie acceptate ca o fatalitate.

Sursa: Biserici.ro

Rugaciunea in familie

Rugaciunea in familie – Pregatirea
Una dintre cele mai mari prioritati ale lui Dumnezeu este pastrarea relatiilor de familie. Dumnezeu a proiectat casatoria (Geneza 2:18, 24) si familia pentru a-Si indeplini planurile si a ne imbogati vietile (Psalmul 127:3). Odata ce tehnologia a crescut nivelul de trai si a permis familiilor sa fie accesibile din punct de vedere electronic, s-a redus comunicarea. Se observa din ce in ce mai frecvent cum parintii si copiii se distanteaza unii de altii emotional si spiritual. In cele din urma, in aceasta era a comunicarii aflate pe muchie de cutit, familia esueaza si in comunicarea cu Dumnezeu prin omiterea rugaciunii impreuna ca familie.

Familia este stabilita prin creatie divina, insa Satan foloseste diferite imprejurari pentru a isca certuri si a crea dezbinare in relatii (Efeseni 4:26-27; 1 Petru 5:7-8). Majoritatea familiilor au putine activitati impreuna, focalizandu-si toata atentia asupra televizorului sau computerului. Pierzand dialogul cu membrii familiei, parintii si copiii pierd unitatea data de Dumnezeu prin rugaciune.

Rugaciunea in familie – Privilegiul
Poate ne aducem aminte de cunoscuta rugaciune din copilarie: “Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun. Ii multumim pentru aceasta mancare” (n.tr. rugaciune cunoscuta in contextul american). Ca si copil care se gandeste la probabilitatea ca o “faptura” ascunsa sa fie la el sub pat, ma rugam: “Daca mor inainte de a ma scula, te rog, Doamne, sufletu-mi a lua”. Unele familii poate aleg rugaciuni scrise sau repetarea unor rugaciuni, pe cand altii prefera rugaciuni spontane, mai putin structurate. In ambele cazuri, rugaciunea este un privilegiu care necesita un angajament intre parinte si copil, cat si cu Dumnezeu. A-L include pe Dumnezeu in circumstantele zilnice il ajuta atat pe parinte, cat si pe copil sa se inteleaga unul pe altul. Avand libertatea de a se ruga impreuna ca si familie, familiile devin parteneri care pun baze spirituale solide casei lor (1 Corinteni 3:9,11).

Rugaciunile in familie se extind dincolo de mancare si culcare. Nevoile noastre se exind dincolo de hrana si temeri. Familiile ar trebui sa discute si sa se roage impreuna pentru diferite subiecte. Integrand un verset sau mai multe versete din Biblie (Efeseni 6:1-3) in rugaciune, copiii pot fi incurajati sa se roage lui Dumnezeu ca sa-i ajute sa asculte de parinti. Parintii isi arata ascultarea fata de Dumnezeu respectandu-se si purtandu-se frumos unul cu altul (1 Petru 3:7). Copiii experimenteaza siguranta cand sunt martori rugaciunilor pe care le inalta parintii catre Dumnezeu. Cand o mama cauta sa-I placa lui Dumnezeu in rugaciunile ei, Dumnezeu ii rasplateste familia (Proverbe 31:10-12; 28-29). Daca tatal isi asuma responsabilitatea de lider spiritual, Dumnezeu ii binecuvinteaza familia (Geneza 18:19). De exemplu, copiii vor alerga la Dumnezeu constant, daca parintii lor ii incredinteaza in mainile iubitoare ale lui Dumnezeu.

Rugaciunea in familie – Protectia
In rugaciunea impreuna cu familia este important sa ne amintim ca Tatalui nostru ceresc Ii place sa vorbeasca cu copiii Lui, si ca El Se ingrijeste de toate problemele lor. Faptul ca stim ca El ne protejeaza si ne izbaveste de toate temerile noastre ne da o pace nepretuita si unitate in familie. Rugaciunea impreuna cu familia le permite copiilor sa-si marturiseasca preocuparile in mod simultan parintelui pamantesc si parintelui ceresc “Ava, adica Tata” (Romani 8:15). Cand fiica noastra a fost mica, citeam Romani 8:38-39, iar apoi ne rugam, multumindu-i lui Dumnezeu pentru dragostea Lui si rugandu-L sa o pazeasca pe fiica noastra, care atunci era in clasa I. Multi ani mai tarziu, cand fiica noastra a mers la facultate, rugaciunile noastre ca familie ne-au unit si mai mult, stiind ca Dumnezeu este credincios.

Beneficiile rugaciunii in familie au un impact extraordinar asupra parintilor. Lipsa unui serviciu poate sa rupa o casnicie si o familie. Cand Dave a ramas fara serviciu acum 8 ani, era distrus. Copiii au inceput sa se roage pentru tatal lor inainte si dupa scoala. Dave si Christy au impartasit cu copiii nevoia lor pentru calauzire si resurse financiare. Dave isi aduce aminte: “Erau zile in care eram frustrat si nu am avut nici o odihna. Atunci unul din copii a pus mana pe umarul meu si s-a rugat lui Dumnezeu ‘sa-l ajute pe tata sa nu fie suparat si pentru oameni buni care sa-i dea lui tata un serviciu”. Dave a marturisit ca simtea cum inima lui era pazita, chiar protejata, ori de cate ori familia lui se ruga cu el. Cand si-a gasit serviciul perfect, intreaga familie a adus multumiri lui Dumnezeu, iar copiii au inteles partea lor vitala in rugaciune (Filipeni 4:6-7). Rugaciunea pune un gard de protectie in jurul familiilor.

Rugaciunea in Familie – Prioritatea
Desi rugaciunea in familie este eficienta pentru intarirea relatiilor dintre membri, de multe ori este greu sa fie gasit un timp specific pentru rugaciune. Parintii abordeaza rugaciunea in familie cu cele mai bune intentii doar ca un timp de rezolvare a conflictelor. Un parinte se poate simti necalificat sa conduca rugaciunea, crezand ca comunicarea cu Dumnezeu va fi ineficace. Iata cateva linii calauzitoare pentru a stabili rugaciunea in familie ca o prioritate zilnica:

Transpune in cuvinte tot ce te necajeste, indiferent cat de mic este lucrul acela (1 Petru 5:7).
Invita-L pe Dumnezeu sa-ti descopere planurile, scopul si dorinta Lui pentru viata ta (1 Ioan 5:14–15).
Marturiseste-L pe Dumnezeu ca si Cap al familiei tale (Deuteronom 6:5–9).
Priveste la Dumnezeu smerit si asteapta raspunsul Lui (Marcu 11:22–25).
Rugaciunile in familie ... tot ce cer ele este T.I.M.P.

O căsătorie durabilă

Când Dumnezeu a unit prin căsătorie pe primul bărbat cu prima femeie, nu a existat nici un indiciu că această unire avea să fie temporară. Adam şi Eva aveau să fie împreună pentru toată viaţa:” De aceea se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup”. (Geneza 2:24)

Norma stabilită de Dumnezeu pentru o căsnicie onorabilă prevede unirea unui singur bărbat cu o singură femeie. Numai comiterea unei imoralităţi flagrante (adulter) de către unul sau ambii parteneri, furnizează un motiv scriptural pentru divorţ cu posibilitatea recăsătoririi:” Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai din pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte”. (Matei 5:32)

Pot două persoane să trăiască împreună fericite pe timp de o viaţă? Da! Biblia identifică doi factori vitali sau două chei, care fac ca acest lucru să devină posibil. Dacă atât soţul cât şi soţia le vor folosi, se vor bucura de fericire şi de multe binecuvântări. Cei doi factori sunt iubirea şi respectul.

Continuare AICI

Rolul sotului in familia crestina

1.Resp0nsabil de a fi cap de familie:

In 1 Corinteni 11:3,aici termenul de “cap”apare de 3 ori si este pus intr.o relatie de subordonare diferita:Dumnezeu->Isus->barbatul->femeia.Prin aceasta structura numita barbat,trebuie sa intelegem ca aceasta este o chemare divina,aceea de a se subordona.Conceptul de “cap al familiei”nu inseamna sa fii sef,rege,domn ci aceasta implica o ierarhizare lumeasca ci o responsabilitate spirituala.

Scopul de a fi cap de familie deriva de la 3 aspecte functionale:

a)Autoritate: sa refecte autoritatea lui Dumnezeu in fanilia sa

b)Responsabilitate: Dumnezeu ii cere sa fie responsabil pt.familia sa

c)Slujire: Matei 20:26-28 are o importanta desoebita si totodata grea.

2.Sotul este chemat sa iubeasca

Cand vorbim in cadrul familiei de iubire,ne referim la dragostea AGAPE,cea care se jerfeste,se daruieste,se manifesta cu bunavointa.Modelul dupa care trebuie sa se inspire trebuie sa fie Isus si trebuie sa.si ghideze familia in asa fel incat sa fie pe placul Lui.

Cheie:Aici trebuie sa supui interesele tale,interesele ei,adica familiei.

3.Sotul trebuie sa conduca familia

Barbatul e responsabil pentru directia unde se indreapta familia.Aici nu mai putem spune ca barbatul trebuie sa fie un bun manager;sa gandeasca pe termen lung un anumit obiectiv,sa fie strategic si totodata sa aibe viziuni potrivite.

4.Barbatul este chemat sa poarte de grija

In cadrul familiei,barbatul are rolul de a ingriji de toate resursele si anume:resurse materiale,spirituale,fizice si emotionale.

Sursa: TotalSchimbat

Parteneri cu Domnul in cresterea copilului - Genesa 21 v18 - Rev.Dr.Lazar GOG

Lazar Gog - Parteneri cu Domnul in cresterea copilului - Genesa 21 v18 from www.predic.ro on Vimeo.

Dimensiunile relatiilor din familie - Pastor Luigi MITOI

Personalitatea omului este definită, influenţată şi orientată înspre relaţii. Căsătoria dintre bărbat şi femeie este cea mai profundă şi cea mai complexă relaţie umană, deoarece implică unirea tuturor domeniilor existenţei. Credincioşia dintre om şi Dumnezeu este cea mai nepătrunsă şi cea mai tainică relaţie spirituală, deoarece implică unirea raţionalului cu credinţa. Credinţa nu este sfidarea raţionalului, ci este doar continuarea acestuia. Având intenţia să explice profunzimea şi implicaţiile acestor două dimensiuni ale relaţiei omului, apostolul Pavel le aşază într-un aparent conflict şi într-o reală dificultate. Aparenţa conflictului este dată de dificultatea respectării priorităţilor în aceste două relaţii care definesc existenţa omului pe pământ. Oricât de sfântă ar fi relaţia spirituală dintre creatură şi Creator, omul va tânji după relaţia de căsătorie. Oricât de profundă ar fi relaţia de căsătorie, omul va tânji după relaţia spirituală cu Dumnezeu.

Datorită importanţei acestor două tipuri de relaţii şi din cauza nedesvârşirii oamenilor, uneori relaţia spirituală va intra în conflict cu relaţia maritală. ,,Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei" (1 Corinteni 7:34). Prioritatea omului necăsătorit este să placă Domnului (în situaţia în care este credincios Lui), iar prioritatea omului căsătorit este să placă partenerului. Cum rezolvă această problemă un om credincios şi în acelaşi timp... căsătorit? Cui va plăcea el, în primul rând, Domnului sau doamnei? Este compatibilă credinţa în Dumnezeu cu instituţia lui Dumnezeu, căsătoria? DA. Cum? Ordinea priorităţilor rezolvă teoretic problema: ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:26). Această afirmaţie absolută a lui Hristos este de-a dreptul şocantă, dacă nu citim şi explicaţia ei: ,,Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine şi cine iubeşte mai mult pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10:37). Ordinea priorităţilor este simplă pentru omul credincios Bibliei:

1. Relaţia spirituală cu Dumnezeu

2. Relaţia familială cu partenerul

3. Relaţia frăţească cu Biserica

Mai întâi, un muritor trebuie să placă Creatorului, îngrijindu-se de lucrurile Lui: credinţa, pocăinţa, identificarea voii lui Dumnezeu prin citirea Bibliei, împărtăşirea bucuriilor şi dificultăţilor vieţii lui Dumnezeu prin rugăciune, abstinenţă de la păcat prin post şi înfrânare, cultivarea echilibrului, decenţei şi evlaviei, obţinerea şi păstrarea sfinţeniei, slujirea cu dedicare... În al doilea rând, un om căsătorit trebuie să placă tovarăşului de viaţă, îngrijindu-se de ,,lucrurile lumii" (1 Cor. 7:32-34): iubirea tovarăşului de viaţă, respectarea, iertarea şi îngrijirea lui, interes pentru împlinirea nevoilor lui, câştigarea existenţei pentru el, oferirea de bucurii şi momente frumoase... Aceste două priorităţi sunt într-un conflict aparent, dar într-o dificultate reală. Responsabilitatea omului căsătorit este să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-şi cinstească tovarăşul de viaţă, să-I placă lui Dumnezeu şi să-i placă tovarăşului de viaţă, să se îngrijească de lucrurile lui Dumnezeu şi de lucrurile familiei. ,,Cât despre mine, Eu şi casa mea vom sluji Domnului."

Rolul emotiilor în cresterea copiilor - Cusman Cionca

Care este semnificaţia îndemnului biblic: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri (...)” – Efeseni 6:4?
Mai întâi vreau să vă sugerez să studiaţi un pasaj din Scriptură folosind şi alte traduceri decât cea pe care o folosiţi de obicei. Traducerea Cornilescu, cea mai folosită traducere a Bibliei de către evanghelici, a fost scrisă la începutul secolului XX. Traducerile alternative vă ajută să nu deveniţi dependenţi de o anumită formulare a unui text biblic. În felul acesta, veţi observa mai multe detalii ale textului, mai multe nuanţe ale semnificaţiilor acestuia, astfel încât să puteţi formula o interpretare contemporană a unui pasaj biblic.
Pentru acest verset propun să citim şi versiunea Living Bible (Noul Testament pe înţelesul tuturor):

„Şi acum, un cuvânt pentru voi părinţii. Să n-o ţineţi întruna certându-vă şi cicălindu-vă copiii, trezind în ei mânie şi resentimente. Mai degrabă, creşteţi-i cu acea disciplină plină de iubire aprobată de Domnul, cu sugestii şi sfaturi evlavioase.”

Sunt câteva lucruri pe care le-am discutat împreună cu prietenii mei şi vreau să subliniez câteva idei. Nu vreau să fiu partizanul copiilor, dar textul biblic este destinat părinţilor. „Şi voi, părinţilor...” Câţi dintre părinţi vă mâniaţi? Cu toţii ne mâniem!
Prima remarcă pe care vreau să o fac referitoare la acest subiect este că, dacă noi, în calitate de părinţi, ne mâniem şi avem dreptul la mânie, atunci trebuie să acordăm acest drept şi copiilor noştri. Simt şi ei uneori nevoia să răbufnească şi să îşi exprime frustrările. „Ce!!! Tu te enervezi deja?!”, dar eu sunt mânios de mama focului, în timp ce el trebuie să fie calm şi degajat. E un abuz din partea părintelui.
Această abordare a mea nu presupune bătaie sau violenţă. Nu sunt de acord cu bătaia copilului. Eu nu mi-am bătut copiii. Sunt unii părinţi care sunt plini de mânie şi folosesc tot felul de cuvinte grele, gen „prostule”, şi nu mai continui... Aceşti părinţi vor ca fiii lor să stea stană de piatră, să zâmbească frumos şi să zică: „Mami, continuă, eu sunt calmă.” „Tati, continuă, eu sunt calm.” Dacă noi suntem mânioşi pe copiii noştri şi ne manifestăm mânia, trebuie să le dăm şi lor dreptul să fie mânioşi.
Biblia spune: „Nu îi cicăliţi, nu îi certaţi, ca să nu treziţi în ei resentimente.” Dumnezeu ne-a dat autoritate nouă, părinţilor, dar nu să abuzăm de ea, ci să o folosim pentru a educa, forma şi motiva. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, (când îi va creşte barba, când va ajunge adolescent) nu se va abate de la ea.“ (Proverbe 22:6) Acest verset spune despre singura metodă eficientă de creştere a copiilor: exemplul personal.
Dacă nu ai reuşit să îl motivezi prin exemplu personal în timpul copilăriei lui, nu vei avea autoritate când copilul tău va avea 16 ani, când are deja gaşcă. „Fiule, trebuie să te duci la biserică. Acolo vei găsi prieteni...” Dar până la 16 ani îi ziceai vineri seara: „Mâine plecăm din oraş. Este weekend şi îl petrecem într-un loc anume.” Săptămâna următoare la fel. Schimbăm locaţia, dar avem aceleaşi priorităţi. Când creşte, nu îi mai poţi spune: „Fiule, duminica este pentru Dumnezeu şi trebuie să fim la biserică.” El va urma ceea ce l-ai învăţat prin faptele tale, nu ce îi spui la adolescenţă prin cuvinte.
„Fiule, îţi dai zeciuala? Dă-ţi zeciuiala Domnului. Acum câştigi! Dumnezeu te-a ajutat să faci facultatea.” Dar el îmi va spune: „Tata, dar eu nu te-am văzut niciodată dând zeciuiala la biserică.”
„Învaţă pe copil” înseamnă a-i da exemplu personal, a dedica, a inaugura împreună cu copilul tău, a munci împreună cu el.
Versetul acesta spune: „Creşteţi-i!” Ce înseamnă „creşteţi-i”? Înseamnă o grijă permanentă, totală, deosebită. Una este să creşti ceva şi alta este să laşi să crească. Trebuie să supraveghem creşterea copiilor noştri, să o modelăm şi să o direcţionăm, să comunicăm cu ei, să le fim prieteni...
Care este semnificaţia îndemnului biblic: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri (...)”? Semnificaţia este: „Părinţilor... fiţi un exemplu pentru copiii voştri, puneţi-le limite rezonabile şi cereţi-le iertare atunci când greşiţi.”
Copiii au nevoie de limite, limite cu privire la timpul pe care îl petrec în oraş, la Mall, la fotbal... şi în tot ceea ce fac ei. Sunt derutaţi să aibă toată libertatea, pentru că nu ştiu ce să facă cu ea. Iar unul dintre rolurile părintelui este să-l ajute să îşi cultive un spirit responsabil în folosirea libertăţii personale.
Un alt lucru pe care trebuie să-l acceptăm noi, în calitate de părinţi, este că uneori avem atitudine greşită faţă de copiii noştri. Eu uneori sunt prea autoritar. Mă trezesc câteodată în relaţia cu băieţii mei că nu sunt deschis la negocieri. Spun un lucru, şi ei trebuie să îl respecte. Nu e corect lucrul acesta. Ar trebui ca ei să poată negocia cu mine în anumite situaţii. Ora 12 este o oră-limită de a veni în casă, dar sunt excepţii în care ar trebui să negociez ora aceea limită. Trebuie să fim liberi să negociem cu copiii noştri, să-i facem cu adevărat nişte interlocutori şi trebuie să recunoaştem că uneori greşim faţă de ei, şi atunci este important să ne cerem iertare.

Sursa: viatadefamilie.ro

Gradul de satisfacţie în cuplu - Petru Mihent

Gradul de satisfacţie în cuplu este influenţat de principalele evenimente prin care trece un cuplu de-a lungul vieţii.

În prima fază, după momentul căsătoriei, gradul de satisfacţie este foarte ridicat. Ambii parteneri sunt îndrăgostiţi, sunt încă „sub anestezie”. Dar, după ce mai scade „anestezia”, îşi face apariţia prima criză numită criza mentalităţilor. El vine cu anumite idei din familia lui, ea vine cu alte idei din familia ei, şi acolo unde se întâlnesc două plăci tectonice se produc cutremure, sau unde se întâlnesc două ape curgătoare se produc vârtejuri. Această criză se manifestă şi înainte de momentul nunţii, dar pentru că în acea perioadă pasiunea este mare, izbucnirile sunt temperate.

Pentru a preveni această criză, Scriptura zice: „...va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa...” (Genesa 2:24). Şi cei mai mulţi cred că „a părăsi pe tata şi pe mama” înseamnă să te muţi la două străzi depărtare, într-un alt oraş sau într-o altă ţară. Nu este vorba despre o despărţire spaţială, ci cognitivă şi afectivă. „A lăsa pe tata şi pe mama” înseamnă a te desprinde de ideile şi practicile moştenite din familia ta, ceea ce e extrem de greu. Altfel spus, trebuie să tai a doua oară cordonul ombilical.
Această criză poate să dureze în general până la trei ani, chiar până la cinci ani în unele cazuri, iar unii nu o finalizează niciodată. Noua familie trece peste această criză prin „lăsare” şi „lipire”, sau prin desprinderea de concepţiile cu care vine fiecare din familia de origine şi dedicare faţă de partener.
După criza mentalităţilor are loc un alt eveniment: naşterea primului copil. Gradul de satisfacţie scade odată cu naşterea primului copil. Cum se explică acest fapt? Până în acest moment cei doi erau implicaţi romantic, aveau intimitate când voiau ei, dar acum, dintr-odată, apare un mic dictator care dă alarme noaptea şi trebuie să rezolvi problema. Şi soţia îi dă un cot soţului: „E rândul tău!” Şi el, cu ochii cârpiţi de somn spune: „Mâine trebuie să mă duc la serviciu! Du-te tu!”
În mod cert, asta-i faza când un cuplu trebuie să reziste unei presiuni enorme. Din punct de vedere al energiei, cei doi sunt secătuiţi, dar nu numai atât, soţia începe să îşi schimbe personalitatea. Dintr-odată, nu e numai soţie, e şi mămică. Femeile se identifică mult mai mult cu relaţiile lor, iar bărbaţii se identifică cu realizările lor. Femeia începe să îşi clădească identitatea în jurul noii relaţii care a apărut. Un element a intrat în sistem, copilul, şi dezechilibrează tot sistemul.
Relaţia de cuplu este o echilibrare continuă. Lucrurile sunt într-o permanentă schimbare şi trebuie să te adaptezi din mers. Acest proces se numeşte echilibru dinamic. Prima adaptare are loc la criza mentalităţilor, dar adaptarea trebuie să continue şi la naşterea primul copil. Se naşte al doilea, al treilea copil, şi fiecare nou element care intră în sistem dezechilibrează sistemul, dezechilibrează ordinea care s-a creat, ceea ce presupune o nouă reechilibrare, o nouă readaptare.
Un alt lucru care determină scăderea gradului de satisfacere în cuplu este şcoala. Tata şi mama trebuie să lase totul deoparte şi încep să facă înmulţiri, declinări şi mai ştiu eu ce. Trebuie să o ia din nou de la zero, cu manualul alături, ca să îşi asiste copilul la teme.
După şcoală vine o fază critică: adolescenţa. În adolescenţă, tinerii încep să-şi clădească identitatea, şi fac acest lucru prin sfidarea părinţilor. Adolescentul se dezice de sistemul lor de valori, vrea să arate că este cineva, că are identitatea lui.

Tocmai în perioada asta şi tata intră într-o criză de identitate, criza vârstei mijlocii, iar mama trebuie să ţină echilibrul acolo. În jurul vârstei de 40 de ani, bărbatul intră într-o criză de identitate. Îşi evaluează realizările, îşi dă seama că viaţa trece şi nu arată aşa cum şi-o imagina el la 20 de ani.
La 30 de ani e un punct de cotitură. După ce ai trecut de vârsta de 30 de ani eşti copt la minte. Până atunci ai crezut că tot ce zboară se mănâncă, şi încă mergi ascendent până la 35 de ani. La 35 de ani intri într-o fază de platou, care ţine până pe la 40, 45 de ani. După 45 de ani e ieşirea din garanţie. Când ai trecut de 50 de ani, deja ai luat-o binişor la vale şi chiar că e o criză serioasă că începi să interiorizezi moartea. Dacă ai trecut de 50, şi luni de zile nu te doare nimic, înseamnă că deja eşti în sânul lui Avraam. Când ai ajuns la 70 de ani deja eşti expirat, iar de la 80 încolo trăieşti ilegal, că Scriptura zice: „…cei mai tari până la optzeci de ani…” (Psalmul 90:10)
Şi aşa..., mai vine un eveniment: copiii se pregătesc să plece de acasă. Surprinzător, în acest moment tata îşi revine, dar intră în criză mama. Mama pierde o relaţie când pleacă copilul de acasă. Pentru ea va fi plânsete şi bocet mult în perioada respectivă.
La naşterea primului copil soţia începe să joace rol dublu: de mamă şi, în acelaşi timp, trebuie să înveţe şi rolul de amantă a soţului. Cine nu învaţă rolurile acestea va avea probleme foarte mari la criza cuibului gol. Până atunci copiii i-au ţinut pe părinţi împreună. Obiectivele comune îi unesc pe cei doi, dar când nu mai sunt copiii, cei doi nu mai au ce să facă împreună şi sociologii au descoperit că rata divorţurilor creşte la criza cuibului gol şi gradul de satisfacţie scade. Ei trebuie să se readapteze, să se recucerească, să îşi acorde atenţie. Dacă reuşesc, gradul de satisfacţie începe să crească până când apare pensia. Când ies la pensie, din nou trebuie să facă schimbări, că au nevoie să îşi umple timpul. Dar îi ajută copiii, care le trimit nepoţii.
După aceasta, apare o fază crucială: pierderea partenerului. Celălalt iar trebuie să se adapteze din mers, să îşi umple viaţa, să găsească sens şi să depăşească singurătatea.
Întreaga relaţie de cuplu este un echilibru dinamic. Tot timpul trebuie să fii pregătit pentru schimbare. Vorba aia: „Omul cât trăieşte învaţă.”, dar eu zic invers: „Omul cât învaţă, trăieşte!” Poţi trăi şi dacă nu înveţi, dar numai din punct de vedere biologic, dar ca să trăieşti din punct de vedere afectiv trebuie să te înveţi să te adaptezi schimbărilor şi astfel să rămâi în echilibru.

Sursa: revista Voia lui Dumnezeu in familie

Redescoperirea familiei - Pastor Dr.Viorel IUGA

Viorel Iuga - Redescoperirea familiei (2 Timotei 3:1-7) from Biserica Penticostala 1 Cluj on Vimeo.

Ce asteapta tanarul de la tatal sau

Nu, nu cheile de la masina;iata cateva concluzii aparute in urma unui sondaj de opinie instrumentat de Youth Unlimited pe aceasta tema:

El astepta ca tatal sa-l intrebe ce face, cum i-a fost ziua si apoi sa aiba timp sa primeasca raspunsul. Asta arata ca iti pasa de copil. 73% din tinerii canadieni au spus ca a avea pe cineva care sa-i asculte este foarte, foarte important.

El se astepta ca tatal sa fie constant si sustinut in exemplul si modelul – in setul de valori – pe care il ofera. Tatii au datoria de a invata standradul moral si setul de credinta. Tinerii sunt foarte sensibili la ipocrizie si urasc standardul dublu. Intr-o lume a minciunii ei au nevoie sa stie ca tatal lor le spune adevarul.

El vrea sa stie ca tatal il iubeste neconditional. Indiferent de cat de multe prostii fac tinerii au nevoie sa stie ca sunt iubiti. Copii vor sa vada si latura emotionala a celui care se ingrijeste de ei. Tatal nu este o aratare impersoanala venita din alta lume.

Fetele vor sa stie ca tatal lor le trateaza cu respect si verbal si fizic. Tatal seteaza valoarea si pretentia pe care fata o va avea de la viitorul ei partener de viata. Modul cum isi onoreaza sotia - ca fiinta, nu obiect – este la fel de important in deprinderea de catre fete a unui set corect de valori despre umanitatea ei.

Copii au nevoie in aceiasi masura si de calauzire si de libertate. Libertatea este castigata de copii in masura in care ei se dovedesc responsabili cu ceea ce au deja in jur.

Greu, usor, cand vom muri singurul lucru pe care il lasam dupa noi celor dragi este amintirea cum i-am iubit si pretuit. Daca mai primesc si ceva bani, cu atat mai bine; desi in conditiile exsitente se pare ca dupa moarte le vom lasa copiilor facturi de platit.

Sursa: Pe scara Cerului

Tatal - fisa de post

In NordAmerica este din nou celebrata Ziua Tatalui; prilej de analize si reanalizari…

Traim intr-un timp si intr-o cultura in care importanta “tatalui”(rol, functie, postura) este depreciata. Intr-un fel putem accepta si faptul ca ne-am facut-o cu mana noastra prin departarea de forma(interioara) pe care Dumnezeu i-a conferit-o barbatului in momentul creatiei. Te departezi de masculinitate, te departezi si de ce inseamna a fi un tata normal.

Media nu se sfieste sa prezinte tatal precum o persoana cam prostutza, macinata de tot felul de controverse si pofte, tratandu-si neglijent sotia si copii – dar iubindu-i pe undeva, cumva.

Conectarea intre tata si copilul/copii sai este esentiala pentru formarea descendentilor. Popularitatea retelelor sociale arata “foamea” existenta in societate dupa relatii, dupa legaturi.

Cateva idei despre normalitatea existentei unui tata:

Tatal trebuie sa fie prezent; adica sa participe in viata copiilor sai in fiecare zi. Mama este un partener in ingrijirea copiilor nu cea care trebuei sa se ocupe de tot. Prezenta tatalui ii ajuta pe copii in formarea relatiilor cu cei aflati din jurul lor.

Tatal e bine sa fie coleg de joaca. Activitatile fizice sunt mult mai la indemna tatalui decat a mamei. Aici intra in discutie si forta muschilor si exersarea lor. De la o simpla harjoneala – cand sunt mici, la implicarea in adoelscenta in tot felul de activitati fizice – participarea impreuna cu copii la diferite sporturi(de echipa). Sportul este o buna sansa de a oferi lectii de viata.

Tatal transmite mai departe principii. Prin ceea ce face si spune, prin atitudine si maniera el este un ghid practic de formare a principiilor de viata (mai ales in zona morala). Copii au nevoie de directie, de ghidare in drumul pe care il au inaintea lor. Traiectoria se formeaza de acasa iar stabilirea ei inseamna uneori si perioada de disciplinare. Disciplinarea este legata de responsabilitate, caracter, obiceiuri. Disciplinarea are in vedere mai mult rasplatirea decat corectarea.

Unul din lucrurile pe care societatea nu le-a modificat este functia tatalui de a procura cele necesare vietii dpv material. Lipita de asta sta capcana de a crede ca daca copii tai au cu ce sa se imbrace si ce sa manace, nu mai au nevoie de tine. Ca rolul tau se rezuma aici si gata. Furnizarea de resurse nu este un lucru usor si nu este singurul lucru.

Tatal-Antrenor. Nu este vroba de sport, este vorba de pregatirea pentru probleme reale ale vietii. De exersarea adoptarii unor decizii impreuna. Mai nou media educa copii despre orice. Sfatul, intelepciunea si solutiile pe care un tata le poate da, sunt decisive si raman. A fi un cetatean responsabil nu este un joc al norocului. A sti pentru ce sa lupti si ce sa lasi sa treaca pe langa tine nu se invata doar dupa zeci de experinte triste.

Sursa: Pe scara Cerului

Atei fara tata...

In cartea The Making of an Atheist, James Spiegel, face o legatura interesanta intre ateism si absenta tatalui din familie.

Desigur nu este o regula general valabila dar consistenta alaturarii celor doua elemente nu poate fi ignorata. Iata o lista a unor cunsocute persoanlitati care promoveaza ateismul/scepticismul si relatia/legatura pe care au avut-o cu tatal lor biologic:

David Hume: avea 2 ani cand tatal sau a murit;

Arthur Schopenhaur: avea 16 ani cand tatal sau a murit;

Friedrich Nietzsche: avea 4 ani cand tatal sau a murit;

Bertrand Russell: avea 4 ani cand tatal sau a murit;

Jean-Paul Sartre: avea numai 15 luni cand tatal sau a murit;

Albert Camus: avea 12 luni cand tatal sau a murit;

Daniel Dennet: a avut 5 ani cand tatal sau a murit.

Thomas Hobbes: avea 7 ani cand tatal si-a parasit familia;

Voltaire: a avut o relatie dura cu tatal sau, Arouet, si a fost renegat/dezmostenit;

Baron d’Holbach: a fost despartit de tatal sau si si-a sters numele acestuia dintre prenumele sale(Thiry);

Samuel Butler: a fost abuzat fizic si emotional de tatal sau;

Sigmund Frued: a avut un dispret pentru perversiunile sexuale ale tatalui sau;

H.G. Wells: i-a reprosat mereu tatalui sau faptul ca si-a neglijat familia;

Madalyn Murray O’Hair: si-a urat tatal intens;

Albert Ellis: a fost neglijat si abandonat de tatal sau;

Datele de mai sus nu sustin idea ca absenta tatalui inseamna automat (apartenenta la sau) promovarea ateismului. Dar justifica intr-un fel de ce acestia nu ii pot spune lui Dumnezeu, “Tata”.

Intr-un mod cert pot spune faptul ca tatal este provocat de invatatura biblica sa-l instruiasca, educe, protejeze, incurajeze si sa mearga alaturi de copilul sau.

Prea multi tati astazi nu sunt interesati decat de munca lor, femei, sanatate si timp liber.

Inaintea lui Dumnezeu s-ar putea sa nu fiu intrebat nici cat de mult greutati am ridicat la sala de fitness si nici ce model vechi de masina mi-am remodelat in garaj; dar sunt mari sanse sa fiu intrebat de copii mei…

Sursa: Pe scara cerului

Familia în perioadă de criză I - de Viorel IUGA

Faptul că am intrat în vremuri de criză este indiscutabil. La fel de adevărat este că nu toţi oamenii traversează criza în acelaşi fel. Unii familişti trec cu bine prin vremuri de criză şi ies biruitori; alţii, din diferite motive, sunt doborâţi fizic, material şi spiritual. Sunt bărbaţi sau femei, care, din cauza greutăţilor, intră în disperare şi îşi pierd cumpătul, caracterul, prietenii sau familia.

Din mulţimea aspectelor care pot fi discutate, am ales să ne oprim doar la pericolele pe care le poate implica o perioadă de criză, urmând să dezvoltăm subiectul în numerele următoare când vom vorbi despre oportunităţi şi decizii în perioade de criză şi vom oferi modele de biruitori în contexte-limită.

Pericolele vremurilor de criză
Ne place sau nu, vremurile de criză materială ne pot afecta pe multe planuri. Ele pot afecta modul în care gândim. Ca în orice situaţie, prima schimbare apare la nivelul gândurilor. În multe ocazii, din cauza crizei, putem să devenim mai îngrijoraţi, mai zgârciţi, mai profitori, mai temători, mai egoişti, mai invidioşi…
Sunt persoane care, din cauza vremurilor de criză, privesc altfel la trecut. Unii ajung să regrete că s-au căsătorit la o anumită vârstă, cu o anumită persoană, alţii ajung să regrete un anume mod de viaţă. Pot apărea şi situaţii în care familiştii regretă numărul copiilor sau risipele anterioare; alţii, deşi nu regretă trecutul, se gândesc cu multă îngrijorare spre viitor. Ei ar dori să cunoască direcţia în care se vor îndrepta lucrurile, ar fi mulţumiţi dacă ar putea să facă anumite planuri, dar sunt realişti şi realizează că nu se mai poate acest lucru.
Criza poate afecta relaţiile noastre. Dacă gândirea s-a schimbat, este normal să se schimbe şi relaţiile. Este ciudat să spunem, dar criza ne poate slăbi relaţia noastră cu Dumnezeu. Când relaţia noastră cu Creatorul este afectată, pierdem în toate domeniile. Pot apărea disfuncţii şi în relaţiile pe orizontală, şi în principal în relaţiile cu cei din casa noastră.
În perioade critice, trebuie să ne protejăm relaţia cu partenerul de viaţă. Vremurile de criză pot aduce mai multă nemulţumire şi mai multe acuzaţii. Soţii îşi pot reproşa că nu aduc suficienţi bani în casă sau că sunt prea risipitori.
Îngrijorarea, critica şi nemulţumirea pot afecta şi relaţiile cu copiii. Probabil vom fi nevoiţi să ajustăm bugetul la noile condiţii economice, ceea ce ne va pune într-o situaţie dificilă în relaţia cu copiii. Nu în puţine situaţii pot apărea probleme în relaţiile dintre fraţi, pentru că se simt dezavantajaţi şi nedreptăţiţi unul faţă de altul. Trebuie evitat să le dăm motive care să nască gelozie şi să dezamorsăm la timp orice conflict.
Criza este o perioadă de sensibilitate şi în relaţiile cu părinţii. Poate din dorinţa de a trece mai uşor peste greutăţi, tinerii se simt justificaţi să emită pretenţii financiare părinţilor lor. Presiunea adusă de criza financiară este amplificată de critica adusă de copii faţă de modul în care ei îşi gestionează banii. Copiii vor mai mult, mai repede, iar părinţii vor să fie siguri că trec cu bine peste perioada de criză.
Întregul spectru relaţional este pus la încercare: relaţiile cu vecinii, cu prietenii, cu colegii de muncă… Dacă nu suntem atenţi, vremurile de criză pot determina o schimbare în conduita noastră.
Din cauza vremurilor de criză se schimbă şi nivelul nostru de trai. Acesta va determina felul în care ne facem investiţiile, felul în care ne petrecem concediile şi modul în care ne folosim timpul liber. Sunt şi din aceia care, din cauza crizei, trebuie să îşi schimbe locul de muncă, locuinţa, anturajul, ţara etc.
În anumite situaţii, vremurile de criză pot aduce schimbări şi în domeniul sănătăţii. Unora ne albeşte părul, facem ulcer, devenim stresaţi, îngrijoraţi. Alţii experimentează depresia, îngrijorarea, teama sau alte stări afective neplăcute.
Dacă nu ne încredem în Dumnezeu şi dacă nu ne reaşezăm în Mâna Lui, criza poate determina o schimbare în caracterul nostru, şi aceasta ar fi un adevărat dezastru.



Vremurile de criză presupun pericole, nici puţine şi nici mici. Istoria confirmă acest lucru, dar mai important este faptul că Dumnezeu a avertizat asupra acestui aspect: „Dacă pedepsele acestea nu vă vor îndrepta şi dacă vă veţi împotrivi Mie, Mă voi împotrivi şi Eu vouă şi vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi face să vină împotriva voastră sabie, care va răzbuna călcarea legământului Meu; şi când vă veţi strânge în cetăţile voastre, voi trimite ciuma în mijlocul vostru, şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului. Când vă voi trimite lipsă de pâine, zece femei vă vor coace pâine într-un singur cuptor şi vi se va da pâinea cu cântarul; veţi mânca, dar nu vă veţi sătura. Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, şi dacă vă veţi împotrivi Mie, Mă voi împotrivi şi Eu vouă cu mânie şi vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre.” (Levitic 26:23-29)
Scriptura ne spune că au fost oameni, familii şi popoare care au greşit în vremuri de criză. Avraam pleacă cu familia în Egipt, Elimelec pleacă cu familia în Moab, evreii sunt tentaţi să se întoarcă în Egipt, soţia lui Iov îndeamnă la blestem faţă de Domnul etc. Să nu ne considerăm de neatins. Vremurile grele aduc ispite de genul: furt, minciună, invidie, lăcomie, sinucideri, răzvrătiri împotriva Domnului, muncă prea multă, disperare, relaţii tensionate, divorţuri, regrete… Să nu privim cu superficialitate aceste vremuri, dar nici cu disperare.
Eşti frământat cumva de întrebarea: cum să trec cu bine vremurile de criză? Mulţi îţi vor recomanda: îngrijorare multă, alergare multă, zgârcenie multă, economie multă. Eu îţi recomand ceea ce au experimentat sfinţii şi ceea ce ne-a recomandat Domnul: încredere multă în Dumnezeu. Cei care au trecut cu bine vremurile de criză au fost aleşii Domnului, care, în ascultare de El, au trăit prin credinţă şi nu prin vedere. Prin urmare, felul în care vom trece vremurile de criză depinde de noi. Domnul vrea să ne ajute. Să ne lăsăm şi noi ajutaţi!
Sursa: Viata de familie

Gestionarea afectiva a conflictului - Petru Mihent

O bună relaţie presupune o „întâlnire” a minţilor la nivel de:
Viziune asupra vieţii şi sistem de valori. În ciuda convingerii că cele mai multe căsătorii se realizează între caractere opuse, majoritatea căsătoriilor sunt cimentate între oameni atraşi de similarităţi. Diferenţele fundamentale de viziune sunt problematice, dar nu insurmontabile. Există posibilitatea pentru un cuplu să evite discutarea unor subiecte care sunt în afara spiritului relaţional. Circulă un mit modern care susţine că cineva nu poate fi împlinit dacă nu comunică tot ce are în minte. Cercetările nu susţin acest mit. General vorbind, cuplurile realizate menţin în afara relaţiei câteva domenii pe care ei le simt dăunătoare armoniei. Împlinirea în cuplu pare a depinde mai mult de felul comunicării decât de cantitatea comunicării, iar pe de altă parte sistemul de valori al fiecăruia determină fericirea relaţională.
Aşteptări. Sunt două tipuri de aşteptări: (1) cele care rezidă în cultura populară sau în subcultura grupurilor din care provin şi (2) cele generate de istoria personală a fiecăreia. Fiecare din noi are anumite aşteptări de la partener, care de cele mai multe ori sunt incorecte. Dacă fiecare conştientizează „abaterea” de la propriile aşteptări, există şanse de a transforma deziluzia în ceva pozitiv.

Să vedem câteva crezuri nescrise împărtăşite cultural:
Oamenii se căsătoresc pentru că sunt atraşi romantic unul de celălalt. Nu este în totalitate adevărat. Oamenii au mai multe motive pentru care intră într-o relaţie de cuplu: siguranţă financiară, atracţie sexuală, singurătate, dorinţa de a fi părinte, etc.
Cei mai mulţi oameni căsătoriţi sunt atraşi romantic unul de celălalt. Nu este adevărat. Cele mai multe cupluri experimentează un declin al romantismului în primele şase luni după căsătorie. Oamenii stau împreună pentru alte motive decât episoadele periodice de romantism.
Romantismul este absolut necesar pentru o căsnicie fericită. Trebuie menţinut romantismul în măsura posibilităţilor, dar nu este adevărat că ar fi absolut necesar pentru o relaţie reuşită.
Problemele maritale apar datorită diferenţelor între bărbat şi femeie. Diferenţele nu cauzează probleme, ci modul cum sunt abordate.
Copiii duc la îmbunătăţirea relaţiei. Dacă cineva crede acest lucru, mai bine n-ar avea copii.
Singurătatea se tratează prin căsătorie. Cei mai mulţi adepţi ai acestui punct de vedere au parte de o căsătorie în care participă doi oameni singuri.
Oamenii cu căsnicii reuşite nu se ceartă niciodată. Categoric fals! Problema nu se pune dacă există ceartă, ci cum se soluţionează conflictele.
Creştinii nu au probleme de familie. Cei care cred asta refulează sau reprimă problemele generate de vieţuirea în cuplu.
Dumnezeu poate vindeca relaţia fără intervenţie umană. Răspunsul corect este că Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă.
Supunere înseamnă a ignora sentimentele mele şi a face ce vrea el sau ea. Sentimentele refulate duc la probleme pe termen lung.
Odată ce apare discrepanţă între aşteptările partenerilor şi realitatea trăită, sunt declanşate automat sentimente de insecuritate. Fiecare îşi doreşte relaţia în termeni proprii şi caută să-l determine pe celălalt să se încadreze în această schemă. La început, cei doi nu vor să renunţe la aşteptările proprii, aşa că experimentează conflictul. Cu timpul, ei învaţă să se accepte reciproc, dar au momente de anxietate şi cu precădere în primul an de căsnicie.

Conflictele nerezolvate pot avea consecinţe diverse:
Probleme de somn - ne simţim obosiţi şi nu putem dormi.
Indispoziţii - avem temeri nefondate, depresii, anxietate, grijuri fără rost.
Dificultăţi în controlarea temperamentului / stăpânirea de sine – dăm dovadă de nerăbdare, irascibilitate.
Probleme în alimentaţie – ne supraalimentăm sau nu mâncăm deloc, mâncăm ca să ne „alinăm durerea“.
Scăderea energiei – nu ne putem concentra şi motiva.
Pierderea emoţiilor pozitive – nu ne mai distrăm, suntem aparent distanţi, lipsiţi de romantism, nu mai putem oferi şi nici primi dragoste.

Gestionarea emoţiilor şi abordarea pozitivă a conflictelor
Căsniciile sănătoase vindecă şi rezolvă rănile inevitabile, în loc să le ignore sau să le refuleze. Trebuie să ne ocupăm de durere, teamă şi mânie atunci când apar.
Primul pas în ieşirea din acest cerc vicios este identificarea durerii. Odată identificată, trebuie mărturisită lui Dumnezeu şi apoi partenerului de căsătorie. Recunoaştem că ne deranjează. Este inutil să încercăm să filozofăm sau să dăm vina pe altcineva. Nu analizăm situaţia pentru a ne scuza, ca şi când nu ar fi vina noastră. Este mai bine să încercăm să înţelegem durerea din punctul de vedere al partenerului nostru. Poate că el sau ea suferă din cauza unui lucru care nouă ni se pare fără sens. Durerea are nevoie de atenţie.
Al doilea pas constă în ruperea patternului (model comportamental) care a produs traume. Adică, odată ce am identificat butoanele dureroase ale celuilalt evit să le apăs pentru a nu declanşa ciclul distructiv. Spre exemplu, unul dintre parteneri a avut un părinte extrem de dominator şi, ca urmare, are o hipersensibilitate la a fi controlat; pentru a nu-l determina să „sară în aer”, voi evita să-i cer socoteală de fiecare minut care l-a petrecut departe de mine.
Al treilea pas constă în crearea unor noi patternuri comportamentale, cum ar fi să cer partenerului/ei o listă cu trei lucruri pe care şi le-ar dori şi să încerc să îi îndeplinesc constant acele dorinţe.
Sursa: Viata de familie

Albumul Familiile Bibliei, predici de Pastor Petru LASCAU

Clic pe imagine!

Mariajul: Casnicie sau Caznicie? - de Nicolae GEANTA

Matei 19: 8 „... de la început n-a fost aşa.”

Aproape zilnic auzim, involuntar ori ba, persoane ce-şi descarcă nemulţumirea faţă de partenerul cu care împart patul conjugal. Uneori pe peronul gării ne intersectăm cu maldăre de geamantane, iar în spatele lor, chircite, stau ascunse femei drăguţe, cu ochii roşii de plâns. Pe sala tribunalului, ţâncii îşi trag de mânecă părinţii încruntaţi, implorându-le clemenţă. Împăcare. Regrete. Într-o odaie spaţioasă, cu feţe tăioase ca lama de brici, el şi ea îşi împart aragazul, frigiderul, televizorul, canapeaua...De ce ne-am căsătorit şi mariajul nu merge bine? De ce doi oameni care stau împreună într-un apartament nu îşi mai vorbesc? De ce există amăgire în familie, în „colţul de rai” de pe pământ? De ce sunt sufocaţi avocaţii de persoane care divorţează? De ce atâta nefericire, lipsă de dragoste, de devotament, de slujire şi ascultare faţă de partenerul de viaţă? De ce atâta agresitate dobermanică, generatoare sigură de vieţi sfâşiate? A devenit căsătoria - cea mai sfântă legătură dintre un el şi o ea, un subiect atât de complicat încât nu mai există soluţii? A intrat societatea în colaps moral? Care-i factorul determinator ce a instaurat haosul drept normaliate?

Continuare: AICI

Albumul de predici Familia Crestina de Pastor Dr. NELU BRIE

Clic pe imagine pentru auditie online sau descarcare!

Nunta, constructia familiei - Pastor LUIGI MITOI

Clic pe imagine!

Studiu Familie - Casatoria la un loc de cinste - Pastor Beni Zagrean

Clic pe imagine!

Studiu Familie - Alegeri influentate - Pastor Beni Zagrean

Clic pe imagine!

Rugaciunea in familie - DAVID WILKERSON

Unii creştini numesc aceasta „rugăciune-acord”. Sunteţi profund binecuvântaţi dacă aveţi un frate sau o soră devotată cu care să vă rugaţi. Cu adevărat, cei mai puternici mijlocitori pe care i-am cunoscut se uneau în câte doi sau trei. “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri” (Matei 18:19).

Locul unde acest fel de rugăciune are loc, în modul cel mai puternic, este acasă. Soţia mea, Gwen, şi cu mine ne rugăm împreună zilnic şi cred că acest lucru păstrează familia noastră împreună. Ne-am rugat pentru fiecare din copiii noştri în timpul anilor de creştere a lor, ca nimeni din ei să nu fie pierdut. Ne-am rugat pentru prieteniile, relaţiile şi partenerii lor de viitor şi acum facem acelaşi lucru şi cu nepoţii noştri.

Foarte puţine familii creştini se roagă acasă. Personal, pot mărturisi că mă aflu în lucrare astăzi datorită puterii rugăciunii în familie. Pe timpul când eram copil, în fiecare zi, indiferent unde ne jucam eu şi cu fraţii şi surorile mele, în curtea din faţă sau în stradă, mama mea ne chema prin uşa din faţă a casei noastre: „David, Jerry, Juanita, Ruth, este timpul pentru rugăciune!” (Fratele meu Don încă nu se născuse.)

Întreaga vecinătate ştia despre timpul de rugăciune din familia noastră. Uneori uram să aud acel strigăt şi mormăiam de nemulţumire. Dar ceva, în mod clar, se întâmpla în acele timpuri de rugăciune, în timp ce Duhul se mişca în mijlocul familiei noastre şi atingea sufletele noastre.

S-ar putea să nu vă vedeţi în stare să susţineţi rugăciunea în familie. S-ar putea să aveţi un soţ/o soţie care nu sunt dispuşi să coopereze sau un copil rebel. Preaiubiţilor, nu contează cine alege să nu se implice. În pofida acestui lucru puteţi veni la masa din bucătărie, să vă plecaţi capul şi să vă rugaţi. Acest lucru va servi drept timp de rugăciune al casei şi fiecare membru al familiei va şti acest lucru.